Meant to be - 21

   Îndreptându-se spre casa bunicilor ei prin noaptea densă, Ela avea pe faţă aceeaşi expresie cu care plecase de lângă Ryan. Creierul ei nu concepea ce se întâmplase, era ca şi cum sinapsele nu se legau corect şi ceva o împiedica să gândească într-un mod mai normal. A ajuns până în pat ca un roboţel teleghidat, fără să-şi dea seama ce uşor puteau să o prindă bunicii ei că se furişase.

   Următoarele două zile Ela nu l-a văzut pe Ryan decât formal, fiind mai mulţi alţi oameni de faţă, iar când cei doi au rămas într-un final singuri, el a observat că fata era mult mai zâmbăreaţă şi fericită ca înainte. S-a simţit uşurat gândindu-se că probabil era din cauza a ceea ce se întâmplase în noaptea de Învierie, dar, cum Ela n-a adus vroba de asta şi nici măcar n-a bătut vreun apropo, n-a spus nici el nimic. Era, într-un fel, fericit că ea era fericită din cauza acelui sărut. Pe zi ce trecea o vedea şi mai fericită şi a început să se îndoiască de motivele acestei ciudate stări de euforie. În ultima seară din scurta lor vacanţă, Ryan a luat hotărârea fermă de a o întreba ce o bucură într-atât.

   - Şi ce-i cu atâta fericire pe capul tău, Ela?

   - Eh, şi tu acuma. Nu mai are voie lumea să fie ferictiă?!

   - Ba da, ba da, cum să nu. Doar că lumea normală are şi un motiv...

   - Doar ştii că eu nu-s chiar normală.

   - Eh, să nu exagerăm, a spus Ryan râzând şi în acelaşi timp arzând de curiozitate. Haide, zi-mi acuma, ce naiba?! Mie nu-mi zici?!

   - Nu pot să-ţi zic.

   - Poţi să-mi spui orice, doar ştii asta, spuse Ryan cu speranţele crescându-i.

   - Da, dar asta sigur te-ar supăra şi chiar nu rveau să ne certăm acum când ne înţelegem aşa de bine.

   - Eh, haide, de ce m-aş supăra? Nu fi copil, spuneee-mi! Te rooog! zise Ryan adăugând cuvintelor şi o privire de căţeluş.

   - Am... m-a sunat... cineva, i-a răspuns Ela în sfârşit, obrajii căpătându-i o nuanţă mai roşiatică.

   - Cine? a întrebat-o el sceptic.

   - Păi... Dean...

   Expresia feţei lui Ryan se schimbă repede: mirare, nedumerire şi în final o întristare amestecată cu un fel de teroare şi mulţi nervi.

   - Şi... ce... ce aţi vorbit? Ce îi trebuia?!

   - Păi, m-a sunat în principatl să-mi ureze sărbători fericite şi să îşi ceară scuze pentru tot... dar de atunci am tot continuat să vorbim... şi mi-a spus că mă iubeşte şi că-i pare foarte rău pentru ce a făcut şi că m-a pierdut, că nu sunt multe fete aşa cuminţi ca mine şi că crede că a fost un fraier că m-a lăsat să plec şi că a făcut ce a făcut şi...

   Ela vorbea uitând chiar şi să respire cu fericirea strălucindu-i în ochi şi pe întregul chip.

   „Ce prost am fost, Doamne! Ce prost am fost să cred că e din cauza mea!” şi-a spus Ryan în gând, încercând să rămână cât de cât calm.

   - Şi tu ai crezut porcăriile astea? Ce-i cu tine Ela, ai înnebunit?! Nu vezi că îţi spune exact ce ai vrea să auzi?!

   - Ryan termină că nu sunt porcării şi nici vrăjeli, Dean chiar mă iubeşte, fie că ţie îţi place sau nu.

   - Nu, deci nu cred! spuse Ryan urlând de-a dreptul la ea. Ce ţi-a făcut, te-a legat la ochi?! Şi mai ales după... NU CRED!

   - După ce?! 

   - Cum după ce? După noapte aia! Ela, n-am sărutat! Şi nu e ca şi cum eu te-aş fi obligat să faci asta, tu chiar ai vrut şi mi-ai răspuns la acel sărut.

   - A fost doar un simplu sărut, Ryan! M-am lăsat dusă de val.

   - Da, dusă de val pe naiba.

   - Da! Şi, în plus, de ce ar fi însemnat mai mult?! Chiar dacă n-ar fi fost chestia asta cu Dean, tu oricum eşti cu Julia.

   - Nu, Ela, nu sunt! M-am despărţit de ea de mult, la câteva zile de la faza aia urâtă ce ţi-a făcut-o Dean de am venit la tine noaptea. Da' ce-ţi pasă ţie?! A trecut mai bine de o lună şi tu nici nu ţi-ai dat seama. Şi eu care mă despărţisem de ea pentru... da' de fapt ce mai contează pentru ce?! Las-o baltă! Ela, eşti o proastă dacă îl crezi pe nenorocitu' ăla! Când o să ajungi futută şi părăsită a doua zi, o să îmi dai dreptate! Eu am pelcat, pa!

   - Mda, ce să-ţi zic, tu ăla deşteptu'!! Hai pa!