Meant to be - 18

   Stând în mijlocul patului, Ela plângea ca niciodată înainte. Avea noroc că ai ei erau plecaţi din oraş zilele alea şi n-o lua nimeni la întrebări. Mai repede decât se aştepta ea, s-a auzit soneria. Fetei i-a luat destul de mult până să meargă să deschidă, dar Ryan a fost râbdător. Când în sfârşit i-a deschis, el a intrat repede şi a luat-o în braţe, lipindu-i capul de pieptul său.

   - Gata, gata! Linişteşte-te. Shh! Linişteşte-te şi spune-mi ce s-a întâmplat.

   - Nu... nu pot, a spus Ela printre suspine.

   Ryan a vrut să o îndepărteze de el astfel încât să o poată privi în ochi, dar ea nu l-a lăsat, ci dimpotrivă - l-a strâns şi mai tare în braţe.

   - Nu! Nu-mi da drumul, te rog! 

   - Bine, bine. Gata. Shh! Linişteşte-te Ela.

   Ryan a ţinut-o în braţe, mângâindu-i părul, până ea s-a liniştit. Parfumul trupului ei îi inunda nările şi n-ar fi vrut să-i mai dea drumul vreodată. Îi plăcea atât de mult... era un parfum feminin şi foarte natural. Era mirosul unui câmp plin de flori, aerului curat, mirosul verii. Când Ela s-a liniştit, s-a îndepărtat din îmbrăţişarea lui Ryan pentru a se şterge la ochi, după care a privit în sus, spre ochii lui.

   - Mulţumesc Ryan! Pentru tot...

   - N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Acum spune, ce-ai păţit?

   Faţa Elei s-a întunecat. Fata i-a spus tot ce se întâmplase. Era scârbită ce Dean acum. Îi provoca graţă. Când a terminat de povestit, Ela plângea iarăşi.

   - Oof! Idiotu' naibii! Să-l ajute Dumnezeu să nu dau de el prea curând, că nu ştiu ce-ar ieşi! Şi tu nu mai plânge. Nu fi prostuţă! Nu vezi ca n-ai de ce?

   - Aşa-i Ryan, îţi dau dreptate... dar nu ştii ce doare!

   - Durerea e relativă. Depinde cum priveşti lucrurile. Şi eu m-am certat cu Julia mai înainte, cred că ne-am şi despărţit, habar n-am... În fine, ideea e că n-o să mă consum eu pentru că e ea proastă.

   Auzind asta, Ela n-a mai spus nimic. Nu prea ştia ce. S-a gândit că cei doi s-au certat din cauza ei şi se simţea vinovată, aşa că a preferat să rămână tăcută. Cel care a întrerupt această tăcere a fost Ryan.

   - Na, şi acum? Eu nu pot să te las aşa...

   - Ba daa, o să fiu ok. Poţi să pleci dacă vrei... Merci mult că ai venit.

   - Nu. Nu te las aşa... Hai cu mine.

   - Nu Ryan. Chiar n-am nici un chef să ies din casă. Şi, oricum, e târziu.

   - Hai la mine acasă.

   - Nuu. Ce-or să zică ai tai?! Nu!

   - Atunci, nu ştiu cum facem, dar eu singură nu te las în starea în care eşti.

   - Păi... rămâi aici dacă vrei. Ai mei se întorc abia peste câteva zile.

   - Sigur?

   - Daa.

   - Na, bine. Rămân aici atunci.