Meant to be - 1

   În autobuzul deja plin încă se mai în ghesuia lume. Deşi mureai de cald, mirosea a câine ud şi abia mai aveai aer, Ela stătea liniştită, plictisită de fapt, şi privea stropii de ploaie ce izbeau geamul. Nu-şi făcea probleme pentru faptul că nu avea umbrelă. Se descurca ea cumva. Oricum nu avea mult de mers până acasă.

   Mai erau două săptămâni până la vacanţa de iarnă, dar, dacă te luai după vremea din acea zi, ai fi zis că era primăvară sau toamnă. Nu era suficient de frig încât să ningă, aşa că ploua cu găleata.

   În sfârşit autobuzul ajunge în staţie. Ela coboară, înjură întreaga ştiinţă meteorologică pentru prognozele greşite şi apoi îşi aminteşte că a rugat-o mama să ia ceva de la magazinul de pe colţ.

   Porneşte indispusă spre magazin. Niciodată nu i-a plăcut să facă ce-i spuneau alţii, dar când era vorba de părinţii ei... nu se prea putea opune. Ela intră în magazin. În faţa sa era o bătrânică ce se căuta prin toate buzunarele şi în portofel după ceva mărunţiş. După ce şi-a dat ochii peste cap, Ela a ridicat privirea şi s-a simţit ca trezită dintr-un vis. Dincolo de tejghea stătea un tânăr frumos, cu ochii exagerat de albaşti pentru o fiinţă umană, aşteptând răbdător după bătrână.

   Câteva clipe, până şi-a găsit bătrânica banii, Ela s-a simţit ca hipnotizată. Nu ştia cât durase acea stare a ei - poate o secundă, poate un minut, poate un secol. Deodată s-a înroşit dându-şi seama că vânzătorul o privea acum cum se holbează la el cu gura căscată.

   - Hei... aş vrea o pâine şi o cutie de lapte, te rog.

   - Sigur, imediat.

   Zâmbetul noului vânzător o făcu pe Ela să roşească din nou. Apoi ea îl privi pe chipeşul tânăr cum căuta, neîndemânatic şi grăbit, o pâine care să nu fie nici prea albă, dar nici arsă. Tânărul găsi una numai bună şi i-o întinse zâmbind.

   - Poftim.

   - Ăăă... merci... şi laptele?

   - Aah, scuze.

   De data asta vânzătorul fu cel care roşi.

   - Poftim şi laptele. Mai doreşti şi altceva?

   „Da, numărul tău de telefon!” gândi Ela.

   - Nu, atât. spuse ea zâmbind.

   - Face 6 lei.

   - Uite. Merci!

   - Şi eu îţi mulţumesc.

   - La revedere.

   Tânărul stătea blocat privind în urma Elei.

   - ...la revedere...

   Atât fu în stare să spună. Acum el arăta de parcă ar fi hipnotizat. Tânătul scutură din cap revenind la realitate, apoi se duse înspre colega sa.