Visul unei nopţi de iarnă

   Era dimineaţa devreme, iar soarele începea să pătrundă timid prin fereastră, luminând camera. El era treaz şi o privea cum doarme liniştită cu capul pe pieptul său. Părea mulţumită, împăcată, fericită. Fusese prima noapte pe care o petreceau împreună. Pentru ea fusese prima dată când făcuse dragoste. Iar el... el era un porc.
   Stătea treaz privindu-i chipul inocent. Ea zâmbea în somn. Se gândi că tocmai făcuse o mare, mare prostie. Ei doi nu erau un cuplu, nu erau împreună, iar el profitase de cât de mult îi păsa ei de el şi, deşi ştia că era virgină, se întâmplase. Şi el o plăcea. Mult. Se simţea foarte atras de ea, dar... el nu era genul pentru o relaţie stabilă. Iar ea... ea era un copil. Un copil care îi sucise minţile totuşi.
   Fata asta nu merita ce-i făcuse el. Ce-i făcea el. Ea merita mai mult. Merita tot. El însă, deşi ar fi vrut să-i ofere ceea ce merita, nu se credea în stare. Îi era frică să n-o dea în bară. Oricum o dăduse deja. Nu trebuia să fi permis să se ajungă atât de departe. Dar nu se putuse abţine, iar acum era prea târziu. Lucrurile nu mai puteau fi schimbate. Şi ce era de făcut acum?
   Chiar atunci ea se mişcă, lipindu-se mai tare de el şi strângându-l în braţe. O strânse şi el mai tare. Oare ar fi în stare să se schimba? Pentru ea?

Warm souls

   Era o seară rece de decembrie. Iarna abia începuse, iar afară totul era deja alb, acoperit de o pătruă destul de groasă de zăpadă. 
   O oarecare ea, o fată simplă, cuminte şi retrasă, o fată la locul ei care nu suporta frigul şi zăpada fiindcă în lumea ei era oricum rece, se plimba singură prin frig, printre fulgii albii care valsau încet spre pământ. Nu obişnuia să facă asta, mai ales când duşmanul ei cel mai mare - zăpada, acoperea totul, însă în ultima vreme simţea nevoia să evadeze cumva. În casă se simţea presată de emoţii şi gânduri negative. Afară se simţea parcă mai eliberată de toate astea şi reuşea oarecum să îşi pună o oarecare ordine în gânduri.
   Pe el nu-l mai văzuse de o lună. O lună grea şi tristă. Deşi el nu făcuse nimic să o rănească, tot felul de gânduri negre o asaltau - poate că l-a plictisit, poate că o vede ca pe un copil, poate că...
   Susţinuse sus şi tare că nu are nici o treabă cu el, că nu ar fi niciodată cu cineva ca el din diferite motive, însă de când îi scăpase printre degete simţea că viaţa ei nu mai are nici un rost şi că încet-încet lumea i se destramă. Şi era ciudat, fiindcă nu se mai simţise atât de afectată de ceva atât de minor până acum. Încă îşi repeta că nu s-a îndrăgostit, însă nu se putea abţine să nu se gândească la tot ce îi spusese el... la cum zicea că nu l-ar deranja să se plimbe prin zăpadă (pe care nici el nu os uporta) dacă ar avea lângă el un suflet cald ca ea... O lacrimă îi apăru în colţul ochiului gândindu-se că niciunul din acele lucruri nu se vor întâmpla, însă o şterse repede. N-avea rost să plângă pentru sau după el. Şi, în plus, ştiuse de la început în ce se băga.
   Plimbându-se în continuare, a ajuns într-o parte a oraşului pe care nu o ştia prea bine, însă ştia cum să se întoarcă acasă de acolo. A ales însă să meargă mai departe. Pe străzile luminate de decoraţiunile de Crăciun erau din ce în ce mai puţini oameni. Numai pe alocuri grupuri de copii, care păreau să nu obosească niciodată, duceau adevărate bătălii cu zăpadă. Uitându-se la ei îşi aminti cât iubea zăpada şi apropierea sărbătorilor de iarnă când era de vârsta lor. Privindu-i absorbită ce amintiri, nu văzu că la doi paşi în faţa ei cineva se chinuia să îşi curăţe maşina de zăpadă şi se ciocni de el.
   -   Hopa, scu...
   Serios?! Cum era posibil aşa ceva? Cum să dea tocmai de el? Tocmai acum?
   - Hei, îi spuse el zâmbind vizibil surprins. Ce... faci?
   - Umm... mă plimb.
   - Singură?
   - Da. Ajută.
   - Stai două minute să termin, să adun tot de pe aici şi vin cu tine. Dacă vrei. Nu te-am văzut de ceva timp...
   „Mda, de parcă asta ar fi vina mea” gândi ea.
   -Ok, îi răspunse.
   Termină în grabă şi îşi strânse toate uneltele, iar apoi plecară să se plimbe. Mergeau unul lângă altul, însă nu se priveau, nu se atingeau. Vorbeau despre nimicuri... şcoală, lucru, prieteni...
   La o cotitură el o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa sper el. Strada era aproape pustie, iar zăpada continua să cadă în jur. Se priviră în ochi, iar el îi zâmbi. Zâmbi şi ea.
   - Sărută-mă, spuse el.
   - De ce? Ţi se pare că meriţi?
   - Hai, taci şi pupă-mă!
   Şi s-au sărutat. Un sărut din care el nu mai voia să se desprindă, iar ea... ea simţea că fluturaşii nu-i mai încap în stomac şi că inima îi va ieşi din piept în orice clipă. Şi totul era perfect, până când...
   Continuând să o ţină în braţe, el se aruncă pur şi simplu în zâpadă. Un mic ţipăt îi scăpă printre buze ei, după care râse. Râse şi el.
   Voribiră despre multe în seara aia şi ea realiză cât de stupidă fusese. Realiză că toată disperarea ei fusese cauzată doar de faptul că fusese paranoică. De faptul că îşi interzicea să continue să sepre, fapt care o sfâşia în interior mai mult decât orice altceva. El nu făcuse nimic să o rănească, nu-i spusese că nu o vrea sau că îl plictiseşte şi-l cunoştea îndeajuns de bine încât să ştie că i-ar fi spus lucrurile alea dacă era cazul. Era direct, era mereu direct. Şi nu îi făcuse nimic, pur şi simplu avusese alte probleme pe cap. Cum de altfel şi ea fusese ocupată.
   Şi în momentul ăla, privindu-l în ochi, simţindu-l lângă ea, îl credea. Îi era clar că fusese sincer în tot ce îi spusese. Atâta tot că el era destul de nehotărât de fel. Şi vedea că chiar nu vrea să o rănească. Multe lucruri deveniră clare şi deşi îşi dădea seama că dacă ar fi din nou paranoică ar putea să strice totul, era fericită! Se bucura că cineva o apreciază pentru ceea ce e... Era plăcut să ştie că el e conştient că ea înseamnă mai mult decât restul. Era de nepreţuit.
   Şi atunci a decis să creadă. Să creadă în el. 

Cold.

   Sunt bine... teoretic. Nu ştiu, eşti bine atunci când eviţi în mod intenţionat sa te simţi rău?
   Afara ninge de azi dimineaţă. Am auzit c-ar avea vreo 20 de cm zăpada. Acuşi trebuie să ies din casă să mă întâlnesc cu două prietene... fir-ar, n-aş vrea să ies. Îmi e dor de când îmi plăcea zăpada... şi Crăciunul... Vreau să-mi placă şi acum, dar nu-mi plac. Nu ştiu de ce... Ştiu doar că mi-ar plăcea ambele dacă aş avea un el cu care să mă plimb ţinându-ne de mână printre fulgii de zăpadă. Un el care să mă încălzească în gerul de afară. Un el cu care să împodobesc un brad. Un el care să-mi aprecieze prăjiturile. Un el...

   Şi-am fost aproape de a-l avea, cred. Foarte aproape. Însă nu ştiu ce s-a întâmplat... Iar acum mă gândesc câte s-au întâmplat în două luni. Aşa puţine şi totuşi aşa multe. Lucruri neînsemnate, lucruri de care nu mi-a păsat. Acum însă aş da timpul înapoi să le mai trăiesc o dată. Am fost speriată, acum sunt disperată. Mă minţi sau nu, n-am de unde să ştiu. Mi-aş dori să n-o faci şi să te cred, dar nu am răbdare să îţi dovedeşti spusele. Mă aşteptam să... spui ceva... azi. Deşi am adorat să te cred şi să visez la tine, cred că trebuie să încep să te urăsc. E singura cale să mă departez de tine. Dar nu vreau să mă depărtez de tine... doar tu vrei să te depărtezi de mine. Ce-i, te-am speriat? Cu ce? De ce? Am visat multe lucruri întâmplându-se cam pe vremea asta şi uite-le cum nu se mai întâmplă. Mi-ai zis că, deşi nici ţie nu îţi place zăpada, ţi-ar plăcea să te plimbi prin ea cu „un suflet cald”. Mi-ai spus de multe ori suflet cald... dar nu sunt. Sunt rece. Sun încheţată. Sunt de piatră. Nu pot simţi nimic frumos şi pozitiv. Tot ce simt e trist. Îmi pare rău... Îmi pare rău că nu te-ai gândit că sunt doar un copil înainte de... toate astea, atunci când mie nu-mi păsa. Ştiu că n-ai vrut să te joci, dar uite c-ai făcut-o. Ştiu că tu crezi că mi-e bine aşa, dar tu nu mă ştii. Tu nu ştii că vreau să mă schimb şi că tu m-ai fi ajutat. Tu nu ştii ce-mi doresc, iar eu aş fi fost oricum prea timidă să-ţi spun tot ce-mi trece prin cap. Îmi doresc doar ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat... Şi nu înţeleg de ce pe moment nu simţeam nimic şi acum le vreau înapoi. Nu am răbdare... Nu te iubesc, dar te vreau. Aş vrea să cred că şi tu vrei, că mă vrei, însă îmi vine greu să-ţi cred cuvintele atunci când faptele dovedesc fix contrariul... Ce mă fac eu cu tine?! 

I miss your tan skin, your sweet smile

So good to me, so right

And how you held me in your arms that September night

The first time you ever saw me cry

Maybe this is wishful thinking,

Probably mindless dreaming

But if we loved again, I swear I'd love you right!

I'd go back in time and change it, but I can't...

On the edge...

   Starea mea de acum e... relativ bună. Nu e perfecta, dar sunt ok. Nu ştiu cum voi fi însă după ce termin de scris tot ce am pe suflet. Simt c-am mai făcut asta cândva, dar nu ştiu când... am o senzaţie de deja-vu. Ok, here it goes...
   Sunt foarte instabilă. Mi-am pus în minte de zeci de ori să scriu despre ce simt, deşi nu ştiu cu exactitate ce simt, însă când mă vedeam în faţa ecranului nimic nu ieşea din mine. Nu am chef de nimic şi ma simt cumva fără rost. Nu mai mănânc cât ar trebui, nu mai dorm cum ar trebui. Ştiu că-mi fac rău, dar, până la urmă, corpul meu îşi face singur asta. 
   Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la lucruri ce s-au întâmplat sau ce ar fi trebuit să se întâmple. E ciudat că ştiam că ceea ce vreau nu are viitor, iar acum că mi s-a confirmat treaba asta tot „rănită” sunt. Nu-mi ies din minte anumite momente, gesturi sau cuvinte... Nu mă pot opri din a mă gândi la „altădată”, „data viitoare” şi tot restul... Toata lumea îşi face griji în privinţa mea şi nici măcar eu nu ştiu de ce reacţionez aşa. Nu e ca şi cum aş trăi o ditamai drama... 
   M-am săturat să nu am nimic din ceea ce vreau. M-am săturat să plâng fără sens, iar faptul că scriu asta mă face din nou să plâng. Nici măcar nu ştiu de ce. Poate pentru că l-am crezut atunci când mi-a spus că nu se va termina fix aşa cum s-a dovedit că se termină. E o prostie. 
   Mi-e frică. Mi-e frig şi frică. E decembrie şi vine Crăciubil. Vine vacanţa, pe care o aştept, dar mă întreb - cum îmi vor fi zilele? Mi le voi petrece plângând ca proasta?
   Doamne, ce-i cu mine?! De ce naiba reacţionez aşa? Futui!
   Simt că, deşi tot n-am scris ce simt, nu mai pot scrie nici un cuvând în plus. Vreau să mă calmez şi să am răbdare şi... să treacă. Să treacă tot. Oh, pe cine mint? Eu nu vreau să treacă. Eu vreau să se întoarcă...
   Nu înţeleg exact de ce ai reacţionat aşa... Nu e ca şi cum ţi-aş fi cerut vreodată ceva. Nu-mi trebuia sa te vad zilnic, nu-mi trebuia să ştiu tot ce faci, eram ok cu oricât de puţin ai fi vrut să dai. Nu ţi-am dat nici un semn că aş fi disperată. Mi-ai spus că nu te-am plictisit şi că trebuie doar sa prind puţin curaj. Şi când l-am prins nu mai vrei să mă vezi?! Mă rog, n-ai spus tu asta, dar n-ai spus nici opusul... Nu mai suport. Vreau şi nu mai vreau. Sunt conştientă că te gândeşti că mi-e cu mult mai bine dacă mă laşi în pace şi aşa şi e, într-un fel. Îmi era bine daca mă lăsai în pace de la început... poate. De ce eşti tu aşa de indecis? Şi eu aşa de nerăbdătoare?
   Mă uit la TV şi o văd pe o tipă... aş vrea să fiu ca ea. Ţi-ar plăcea asta. Mi-ai zis că sunt pupabilă, dar pun pariu că ea e mai pupabilă decât mine... Dar nu sunt şi n-o să fiu vreodată ca ea. Of, vreau să pleci! Dar ia-mă, te rog, cu tine...

Ea

Buzele îi schiţau un zâmbet mare pe chip, însă ochii-i negri se scăldau în lacrimi pe care nu le însă să curgă. Dacă plecau şi ele, atunci ar fi fost complet goală. 

Se simţea ca o carapace, ca o formă fără conţinut care există fără să ştie de ce. 

Simţea că ceva înăuntrul ei, în mijlocul pieptului, ameninţa să explodeze, însă când privea, vedea că nu e nimic acolo. 

Dorinţele şi visele i-au fost furate demult de valurile mării şi duse departe, acolo de unde nu le mai putea aduce înapoi. Se chinuia în fiecare zi să-şi clădească altele, să descopere ce vrea să facă, cine vrea să fie, dar toate asta nu aveau decât rezultate de scurtă durată. 

Când părea că-i merge bine ceva, la scurt timp totul o lua razna şi destinul îi dădea încă o palmă ce o arunca pe jos, pe pământul rece, în genunchi, ca mai apoi să se chinuie să lipească la loc toate bucăţelele ce se destrămau odată cu căderea. 

De un an însă umbla prin lume ca o carapace goală, fără nimic în interior. Probabil pe undeva, într-o căzătură, a uitat să ia cu ea bucăţica ce-i dădea viaţă. 

Ar fi dat orice să fie din nou copil, însă nu înţelegea că ea era încă un copil. Un copil inocent, binevoitor şi uşor de înşelat. Şi de-asta destinul continua să o lovească neîncetat. 

Lovituri peste lovituri şi iluzii deşarte ce se destramă într-o clipită... asta-i e viaţa de când se ştie. 

   „- [...] sunt cu şapte ani mai în vârstă ca tine. Peste zece ani, asta n-o să conteze prea mult, dar pentru moment e o diferenţă uriaşă. Sunt adult. Tu eşti un copil.
   Ah. Am tresărit. Ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi pocnit.
   - Nu păreai să crezi că eram un copil când erai plin de afecţiune pentru mine.
   Acum el tresări.
   - Doar pentru că trupul tău... ei bine, asta nu te face un adult. Avem două situaţii diferite. Eu am fost în lume. Am fost pe cont propriu. [...] Iar tu... tu eşti abia la început. Viaţa ta înseamnă teme şi haine şi petreceri.
   - Crezi că doar asta mă interesează?
   - Nu, bineînţeles că nu. Nu întru totul. Dar toate fac parte din lumea ta. Încă te maturizezi şi înţelegi cine eşti şi ce e important. Trebuie să faci asta în continuare. Trebuie să fii cu băieţi de vârsta ta.
   Nu voiam băieţi de vârsta mea. Dar nu am spus asta. N-am spus nimic.”

(Richelle Mead, Academia Vampirilor)

Movie no.1

   Era o seară rece, rece, fiind aproape iarnă, iar eu şi prietena mea mergeam la film. Am fost să ne ridicăm biletele cu 2 ore înainte, după care am mers la cafeneaua de lângă cinema să ne încălzim cu o ciocolată caldă până la începerea filmului. În localul respectiv lucra o fostă colegă de-a mea şi, întâmplător, şi tipul cu care mă vedeam în prezent. Nu eram împreună sau ceva, dar ieşiserăm de câteva ori în oraş şi părea că îi plac. Din păcate el nu era la lucru în ziua respectivă. 
   Timpul zbură imediat şi filmul trebuia să înceapă. Având o fostă colegă atât de drăguţă, ne-am permis să ne lăsăm hainele la ea ca să fim cât mai lejere în timpul filmului şi să nu ne topim de cald. După cumpăratul pop-cornului şi toate cele, ne-am aşezat pe locurile noastre şi ne-am uitat la film... Sincer, fiind ecranizarea unei cărţi pe care o citisem, m-a dezamăgit. Au schimbat nişte lucruri esenţiale şi dintr-un final slăbuţ l-au transformat într-unul teribil. În fine, dacă ei zic că aşa se fac banii, cine sunt eu să mă împotrivesc?!
   Când se încheie filmul, eu şi prietena mea, care era super-încântată de ceea ce văzuse, am mers să ne recuperăm hainele. După asta ne-am despărţit, ea luând un taxi, iar eu ducându-mă în staţia de autobuz. Se făcuse destul de târziu deja. M-am uitat la ce ora urma să vină autobuzul şi am văzut că trebuia să aştept o jumătate de oră. Mi-am băgat mâinile în buzunare resemntată şi atunci s-a întâmplat.
   Am simţit că buzunarul drept nu mai era gol, aşa cum îl lăsasem. Am simţit o hârtiuţă în el. Ciudat, de obicei lucrurile dispar din buzunare, nu apar. Am scos-o cu intenţia clară să o arunc, însă văzând că era scris ceva de mână pe ea am decis să o citesc.

„Need a ride home?

Te pup dulce, dulce, dulce,

V.”

   L-am sunat instant. Mi-a zis să merg la cafenea şi ne vedem acolo. Mi-a spus că trecuse pe acolo să îşi ia salariul şi fosta mea colegă i-a povestit că mi-am lăsat haina. Era ascuns în spate când am fost să o recuperez. Mi se părea aşa de drăguţ!

   M-a dus acasă, dragul de el. Şi m-a sărutat de noapte bună. Şi nu mi-am mai dorit nimic altceva în acea seară.

   „Probabil că nu eram în toate minţile. Era cu şapte ani mai mare ca mine. Suficient de bătrân să-mi fie... ei bine, nimic. Dar tot mai învârstă ca mine. Şapte ani era mult. Începuse să scrie când m-am născut eu. Când eu învăţam să scriu şi să arunc cu cărţi în profesorii mei, probabil că el săruta fete. Probabil că multe fete, ţinând seama de cum arăta. Chiar nu aveam nevoie de această complicaţie în viaţa mea acum.” 

(Richelle Mead - Academia Vampirilor)

Reckless

   E greşit. E nebunesc. Fie care celulă a fiinţei mele ştie că nu e nimic bun în asta. Şi aleg să merg tot înainte, tot mai departe. Precum în nisipurile mişcătoare, mă voi scufunda atât de mult încât în mod sigur n-o să mai pot ieşi. Şi e al naibii de greşit, pentru că am multe altele pe cap, cum ar fi să termin liceul. Sau să iau BAC-ul... cu nota mare. Şi ştiu că asta îmi poate sta cumva în cale. E derutant şi e greşit. N-are sens. Şi uite-mă cum nu-mi pasă.
   E rău şi e al naibii de bine. (Sau invers?!) De câte ori nu i-am criticat pe alţii şi uite acum ce fac. Şi ce-i mai rău? Mint mult pentru asta. Dar... nu e vina mea că lumea ştie doar să critice şi foarte rar ştie să înţeleagă. Într-o lume căreia nu-i pasă de tine, nici ţie n-ar trebui să-ţi mai pese de ea. 
   Nu cred că vreau să fiu „copil(ă)”. Vreau să fiu ea. Nu acea ea, dar ea. Nu are nici un sens ce vă spun aici, nu înţelegeţi nimic... Şi totuşi, de ce şi-ar complica cineva existenţa cu mine dacă nu însemn nimic, nimic, nimic? Şi de ce acel „mmm”? Nu. E de rău dacă deja mă apucă paranoia. Nu că n-aş fi fost paranoică de la început. Ştiu foarte clar în ce mă bag, spre deosebire de... altele... Altele, ca prietena mea, O. . Care mai nou crede că ştie tot ce simt. Şi tot ce o să simt. Şi tot ce o să se întâmple. Şi uită că eu nu sunt aşa de proastă ca ea. Ea, care crede că după două săptămâni după ce a cunoscut pe cineva îl iubeşte, îmi spune mie cum că m-am îndrăgostit. E absurd. Ea habar nu are ce e aia dragoste. Ea ştie doar ce e aia obsesie. Pentru că să continui să crezi orbeşte că un bărbat care e pe cale să se însoare (cu alta, bineînţeles) încă te iubeşte şi e cu cealaltă pentru că ea îl ameninţă că se sinucide fără el şi pentru că l-a minţit că e însărcinată... e absurd. E o mare, mare prostie, pe care însă ea nu vrea în ruptul capului să o vadă. Şi eu m-am săturat să-i tot spun să o lase baltă că e proastă. 
   Iar eu? Da, să revenim la mine. Eu ştiu ce vreau, dar nu ştiu de ce vreau. Şi el? Nu ştiu ce vrea el, dar intuiesc. Şi mi-ar plăcea să nu fie aşa, dar să fim serioşi, eu nu am filtru roz în faţa ochilor, eu văd lumea în toate culorile-i componente. Sau aproape toate. Contrar a ceea ce ar crede unii...
   Da, sunt mică şi da, sunt prostuţă când vine vorba de dragoste sau orice ţine de ea. Dar sper din suflet că nu vrei doar să sufăr. Ştii, ţi-a povestit cât de greu mi-a fost. Şi ai fost de acord. Te rog nu fi încă unul pe care îl adaug pe lista de amintiri urâte. Sunt conştientă că nu e timp şi nu sunt cine trebuie şi nu eşti cine trebuie... dar cele mai interesante lucruri se întâmplă când nu te aştepţi, nu? Sper să te pot trece pe o listă cu amintiri scurte, spontane şi frumoase.

 
„And I'll do anything you say If you say it with your hands. And I'd be smart to walk away But you're quicksand...” 

One day, baby, we'll be old...

   Era seară şi era frig, dar nu conta. Era noiembrie, aproape mijlocul lunii, şi asta le mai lăsa doar puţin timp. Prea puţin timp. Nu doreau niciunul să-şi desfacă buzele din minunatul lor prim sărut. Doreau să se sărute şi să se sărute şi să se sărute până ar veni sfârşitul lumii, care să-i găsească tot acolo, în aceeaşi maşină, în aceeaşi parcare, la aceeaşi vârstă, în mijlocul aceluiaşi sărut. Părul lui îi părea atât de moale şi mătăsos ei. Parul ei era precum o perdea ce-i ferea de lumea din jur. Se cunoscuseră prea târziu şi totuşi atât de devreme. După un timp au reuşit să-şi despartă limbile flămânde de iubire, însă nu s-au putut dezlipi unul de altul. Stăteau cu frunţile lipite, trişti, dar atât de fericiţi! Ştiau că viaţa nu e dreaptă şi ştiau ce-i aşteaptă, ştiau că n-au timp şi că n-ar trebui să facă asta şi totuşi...
   - Mai avem aşa de puţin timp...
   - Şşşt. Nu te gândi la asta. Gândeşte în prezent, trăieşte clipa.
   - O trăiesc mai intens decât ţi-ai putea tu imagina, spuse ea şi îndrăzni să-l sărute din nou.
   De când îl cunoscuse, era o furtună de emoţii şi hormoni. Se schimbase foarte mult - în bine, în rău, nu ştie nimeni. Îl vroia  deşi ştia că el nu e pentru ea. Ştia că are o viaţă, că are planuri, că ea nu e inclusă în ele. Şi ştia în ce se bagă. Şi nu-i păsa. Vroia să profite de infimul timp ce-l mai aveau. Poate lui nu-i păsa, nici ei n-ar fi trebuit să-i pese, dar era cumva special. Era ca o gură de aer atunci când simţi că te sufoci. Şi-avea atât de multă nevoie de gura asta de aer!
   - Haide, gata, trebuie să mergi acasă să dormi că mâine dimineaţă mergi la lucru. 
   Nu voia să-i spună asta. Chiar nu voia. Însă ştia că trebuie. De când cu el era conştientă într-un mod atât de inconştient!
   - Nu contează, spuse el şi dădu să o sărute din nou.
   - Ba da, hai să mergem.
   - Şi tu? Tu ce faci până dimineaţă? Ai tăi ştiu că dormi la prietena ta. 
   Iarăşi zâmbetul ăla pe jumătate amuzant, pe jumătate pervers. Doamne, de ce nu-i putea rezista?!
   - Eu... văd eu. Fac pe boschetara până dimineaţă, nu-i asta problema ta. Tu trebuie să fii odihnit pe mâine.
   - De ce-ţi pasă aşa mult?
   - Păi... trebuie...
   - Eşti o drăguţă.
   - Ştiu. Prea drăguţă.
   - Şi modestă, spuse el râzând şi sărutând-o scurt din nou.
   Se priviră şi ea zâmbi. Zâmbi şi el. După care învârti cheia în contact şi porni maşina.
   - Mă bucur că mă asculţi.
   - Fii serioasă, nici măcar tu nu vrei să te ascult. 
   Ea roşi, însă avea noroc că era întuneric şi nu se vedea.
   - Am o idee totuşi.
   În două minute au fost în faţa blocului lui.
   - Ţi-am apus că nu vin la tine. Mi-e ruşine să dau ochii cu maică-ta. Nu, nu merge.
   - Dar te-am chemat eu la mine?!
   - Ăăăh... răspunse ea confuză.
   - Aşteaptă aici, vin în cinci minute.
   - Bine.
   După patru minute (bineînţeles că se uitase la ceas!) el ieşi din bloc, având o plasă umflată în mână şi încă ceva în cealaltă, însă ea nu putu desluşi ce. El deschise portiera din spate şi lăsă ce adusese, apoi îşi reluă locul pe scaunul şoferului.
   - Gata. Am adus o pătură şi o să dormim amândoi în maşină. Am adus şi perne. E bine, sper...
   - Ţi-a mai spus cineva vreodata cat de minunat eşti?

'Cause when we'll be old, I want to have something that reminds me of you :).

V.

Paranteză?

   Heeei! Am o tonă de chestii sa vă povestesc, trebuie să vă spun si cum a ieşit ziua mea că am tot zis ca va spun... şi multe altele. Dar n-o să le scriu aici şi acum, pentru că fix în secunda asta am un alt lucru care mă şochează. Sper totuşi să apuc să vă povestesc şi despre celelalte 1 miliard de lucruri cât de curand - weekend-ul ăsta dacă mai am timp. (Am o groază de teme din păcate:( )
   Deci - să trec la subiect.
   Anul sau anii trecuţi (nu ştiu exact când s-a întâmplat prima oară) vedeam dimineaţa în autobuz un baiat. Un baiat care părea mare (în ochii mei avea 20 şi ceva de ani - pe puţin) şi fiţos, ca să mă exprim aşa. Adică din ăla cu figuri, care „vrăjeşte” toate fetele... ştiţi voi. Pe băiatul ăsta l-am găsit săptămânile trecute pe Facebook. (Am uitat să menţionez - cred că stă cu mine în zonă - dar nu cred că asta are vreo importanţă) L-am găsit pur şi simplu, fără să îl caut şi amintindu-mi că îl tot vedeam i-am dat add. Doar aşa, „for fun”, cum ar zice o prietenă. Mi-a acceptat cererea de prietenie şi... atât. Nici nu m-am mai uitat pe profilul lui sau la poze sau ceva. Azi însă am văzut că postase ceva şi am intrat să-i văd totuşi profilul. Şi-am descoperit o grămadă de chestii care pe mine una m-au şocat. O să încep cu ceva uşor, cum ar fi faptul că n-are 20 şi ceva de ani cum mi s-a părut mie, ci are doar 18. E doar cu câteva luni mai mare ca mine. Aşa. A doua chestie e că, din ce am înţeles eu pe acolo, nu are mamă... Adică a murit. Săracul de el... În fine, nu vreau să comentez despre subiectul ăsta. Aşaaa... Şi a treia chestie? Cea mai şocantă. Băiatul ăsta, aşa fiţos şi cu figuri şi cum mi-a dat mie impresia că ar fi, SCRIE POEZII. Adica... chiar scrie. Poezii. Am rămas foarte şocată şi... nu ştiu, aşa, impresionată parcă.
   Chestia asta mi-a dovedit cât de mult pot înşela aparenţele :) Mă întreb eu oare cum par pentru cei din jur, pentru cei care nu mă cunosc? Pentru cei ce mă văd dimineaţa în autobuz? 

 (Sper să mai scriu cât de curând!)

Happy?

   Ar trebui să fiu mega-fericită şi emoţionată. Mâine îmi ţin majoratul. Şi ştiu ca nu sunt eu Miss Popularitate, dar mă aşteptam ca majoritatea persoanelor pe care le-am chemat să vină. Din bun simţ. Pentru că eu sunt drăguţă cu toată lumea. Şi oricum am chemat doar persoane cu care sunt cât de cât apropiată. Şi na, colegii de clasă... În fine. Ideea e că din persoanele alea multe care mă gândeam eu c-o să vină, am rămas aproape cu jumate din ele. Şi asta-mi arată cine cum e :). Nu sunt şi eu imposibilă. Înţeleg că trebuie să pleci din localitate, că stai la sat şi nu poţi să ajungi sau alte de-astea. Dar, să fim serioşi, „merg la doctor” nu e o scuză bună deloc! Şi nici „am meditaţii sâmbătă dimineaţă”. Aş zice şi despre „m-am lovit la deget”, daca n-aş cunoaşte mai bine cazul :)) (Fă-te bine!!! :*) În fine... ideea e că mi-e tare frică să nu fie un mare, mare rahat cu fundiţă deasupra. Oi vedea eu mâine. 
   Cel mai tare mă doar că o anume persoană nu poate veni. Nu ştiu să explic în ce relaţii suntem, în sensul că nu ştiu daca suntem prieteni, mai mult sau mai puţin de atât. Dar mi-e tare drag de el, sunt ataşată într-un fel ciudat de persoana lui. Şi n-o să fie acolo... Am uneori impresia că stelele se aranjează cumva astfel încât noi să nu ne întâlnim vreodată. Ştiu că sună siropos, dar n-o spun în sensul ăla. 
   Fir-ar. Nu mai am chef de nimic. Ne auzim peste câteva zile.

Mi-e sete

   Sunt lucruri pe care nu le uiţi chiar aşa de uşor. Lucruri care ştii că pur şi simplu s-au întâmplat şi nu au avut nici un înţeles ascuns, dar tot te gândeşti la ele şi le întorci pe toate părţile.
   Sunt ochii ce luceau - din cauza alcoolului, dar pe care ai vrea aşa de tare să-i revezi o clipă. E zâmbetul asociat strălucirii din ochi. E dansul acela. Sunt mâinile alea ce-ţi mângâiau faţa şi-ai vrea al naibii de tare să fii îmbrăţişată de ele; mâinile alea care ştiau să-ţi arate ce ai de făcut. E vocea care ai vrea să-ţi fie familiară, dar nici nu ţi-o poţi aminti clar; vocea care ai fi vrut să-ţi spună altceva în loc să-ţi vorbească despre mototolul care n-a ştiut să te aprecieze când te-ar fi putut avea. Sunt buzele care nu te-au sărutat.
   Sunt persoane pe care ştii că a fost dat să le vezi o dată în viaţă. Bineînţeles că asta nu te împiedică să îţi doreşti să le revezi.
   Timpul trece şi îmi amintesc lucruri pe care le credeam uitate. Şi ea e singura care m-ar putea ajuta să-l revăd. Şi ştiu c-ar face-o, sunt sigură de asta, dar nu-i pot spune nimic. Ea trebuie să ştie că m-am schimbat, că nu mai sunt fraiera aia mică ce o asculta în tot. Şi totuşi... mi-a fost cândva prietenă. Şi, chiar dacă pare nebunesc, încep să cred că încă îmi poate fi. Oare sunt egoistă? Interesată, poate? Sper că nu. Dar cum altfel aş mai putea să-l văd? Destinul nu-şi face niciodată treaba în cazul meu. Oare chiar aşa a fost să fie - să-l văd o singură dată-n viaţă? Pun pariu că el a uitat deja că exist...


Alb Negru feat. Ralflo & Rareş - Mi-e sete de tine

Changes

   M-am plâns că sunt invizibilă şi timidă. Viaţa mi-a arătat că pot fi şi altfel. De la ultima postare încoace, am trecut mai rar pe aici. Pentru că... n-am avut timp. 
   În aceeaşi zi în care am scris-o am avut într-un final cu cine să ies afară. Cu vecina mea. Care deşi stă sub mine de vreo 3 ani, n-am schimbat niciodată mai mult de 5 cuvinte. Dar acum ne-am apropiat puţin. Am fost pe afară cu ea, doi colegi de-ai ei şi verişorul ei. Deci: pot fi sociabilă. Verişorului ei îi cam place de mine, după parerea noastră, a fetelor. Eu nu-l plac pentru că e mai mic decât mine şi oricum nu e genul meu, nu e acel gen de persoană cu care aş putea să mă simt în totalitate eu. Deci: nu sunt invizibilă. Am mai ieşit cu ei încă într-o zi, dar dup-aia a trebuit să merg la lucru şi... n-am mai vorbit.
   Sâmbătă am fost la un majorat al unei foste colege şi foste „cea mai bună prietenă”, ca să zic aşa. Nu cunoşteam prea multă lume acolo, doar vreo doi-trei foşti colegi care ori au plecat repede fiindcă s-au plictisit, ori erau atât de plictisitori încât le plăcea să se plictisească. Aş fi plecat şi eu pe la ora 2, sincer. Însă am preferat să beau un pahar de ceva şi să dansez puţin şi să plec după. Dar după cum ştim „vodka - (is) connecting people”. Aşa că, nu-mi explic cum, am ajuns să dansez cam cu toţi băieţii de acolo. Ceea ce mi-a demonstrat din nou că nu sunt invizibilă. Un tip chiar mi-a cerut numărul de telefon, dar nu mi-a plăcut felul lui de a fi (puţin agresiv) şi cred că avea mai mult de 25 de ani, aşa că nu i l-am dat. Prietenul lui în schimb era mai drăguţ şi mai tânăr... Glumesc :)). Şi aşa am ajuns acasă înainte de răsărit, pe la 5 jumate.
   M-am bucurat doar să văd că de fapt nu sunt invizibilă şi pot fi sociabilă şi mai deschisă dacă îmi propun asta. Cred că până la urmă eu am fost vinovată de sentimentele pe care le-am avut pentru că eu mi-am construit acea imagine de fată care trece neobservată, care nu spune nimic şi nu are păreri. Dar cred de asemenea că-mi voi schimba această imagine :)

   Acum, fiindcă e ultima mea primă zi de şcoală, e inevitabil să nu vorbesc puţin şi despre asta :D. Noul an şcolar a adus nişte schimbări. Mi s-au schimbat nişte profi care nu mă aşteptam să se schimbe (în majoritatea cazurilor cred că asta va fi ceva rău). A revenit profa de franceză pe care am avut-o în clasa a 9-a, care e extrem de tânără şi frumoasă şi mă bucur foaaarte tare că s-a întors! <3 (O să mai ştiu şi eu nişte franceză anul ăsta!) Mi s-a mutat clasa... Am acum o sală de clasă cam la fel de mare cât camera mea (care nu e mare), doar că e puţin, puţin mai lungă. Există 2 şiruri de bănci şi avem 20 de locuri. Noi suntem 21 în clasă. O să fie tare amuzant!!! Mâine mă gândesc serios să merg cu vreo oră chiar mai devreme ca să prind loc. Nu-i de joacă cu asta! Şi în rest... totul e bine. Vă doresc un an şcolar cât mai bun (celor care mai sunteţi la şcoală) şi o zi buuună!
   Pupici! :)

The dark thoughts

   „Meriţi mai mult de atât” e tot ce spune toată lumea. Tot timpul. Şi da, poate că cu siguranţă e adevărat, dar mie nu-mi pasă. Ei nu înţeleg că m-aş mulţumi cu orice, că nu am nevoie de „del mai bun”. Oricine e destul de bun dacă ştii să cauţi ce e bun în oameni. Nu zic că eu aş şti, dar mă străduiesc. Şi degeaba. Niciodată nimeni nu-mi acordă atenţie mai mult de două zile. Şi nu înţeleg de ce. Sunt chiar aşa de plictisitoare? De invizibilă? De ce nimeni nu are răbdare să mă cunoască?! Încep să cred că e ceva în neregulă cu mine, deşi ştiu că nu e aşa. Dar chiar nu mă pot abţine. Când în trei ani singurii băieţi ce mi-au acordat o mai mare atenţie au fost unul care nu-şi dorea o relaţie, ci altceva şi unul care sta la 100 de kilometri distanţă şi nici nu l-am văzut vreodată, deci aş putea presupune foarte uşor că nu există, chiar încep să cred că ceva nu e ok. Când cel pe care îl consider prieten îmi spuen că da, e vian mea că e aşa încep să fiu sigură că ceva nu e ok, că am eu ceva.
   Vreau să fiu eu optimistă şi fericită. Vreau să fiu sociabilă, nu timidă şi retrasă. Vreau fericire şi iubire... chiar cer atât de mult? Alţii le au şi nu le merită.
   Am obosit să-mi pictez zâmbete pe faţă de fiecare dată când ies din casă. Trebuia să-mi amintesc că o zi de fericire mă va costa alte 100 de tristeţe.

Nice song

Şi-mi zic a mia oară să termin, că n-are nici un rost.

Falling

   Sometimes falling in love isn’t as easy as it seems. It takes courage. Lots of it. You have to face your fears. You have to stop thinking about “what may happen” and just enjoy what is actually happening. You mustn’t think that you might not be loved back. You have to avoid the dark thoughts of a broken heart. You have to be positive and smile. Smile until your cheeks hurt and when that happens continue smiling! Maybe someone will fall in love with your smile. And then with you. With your whole being. With your thoughts, your laugh, your habits, your flaws, your universe. They’ll adore you and soon enough you’ll fall asleep in their arms and wake up in the exact same place. They’ll kill to see your “good morning smile” and receive your “good night kiss”. They’ll kiss your forehead and you’ll kiss theirs. You’ll cook for or with them. You’ll spend more and more time together and before you know it you’ll grow old and continue being as happy as you were when you first met. And that’s what true love is.

   * Nu întrebaţi de ce am scris în engleză, aşa mi-a venit mie.

Aniversări...

   Aniversări, aniversări... Ideea e că bloguleţul meu iubit împlineşte astăzi 2 ani. Fix 2 ani de când am scris prima postare. Timpul parcă a zburat de atunci. Îmi recitesc postările şi văd cât m-am schimbar, cum gândeam înainte, ce simţeam şi văd că în ăştia 2 ani s-au adunat o multitudine de sentimente de-ale mele. Şi mă bucur că am ales să le păstrez aici, fiindcă „la bătrâneţe”, peste vreo 20 de ani, aşa, va fi tare amuzant să recitesc acest blog. Probabil pe atunci mă voi fi lăsat de scris de muuult. Sau poate voi scris din ce în ce mai mult şi mai bine? Cine ştie.
   Şi-acum să vorbesc doar despre ultimul an: 
   În acest an de „blogărit”... am făcut o grămadă de lucruri. Mi-am făcut curaj să colaborez la un Blog cu poveşti şi de ...atunci SCRIU... şi acolo când am timp. Am stat De vorbă cu viaţa... şi am reuşit uneori să ajung Departe de realitate.... Fabrica de iluzii a avut ceva probleme tehnice şi n-a mai fost la fel de activă, dar tot am vizitat-o din când în când. Am îndrăznit să visez (Dare To Dream) puţin, însă am descoperit că unele vise vor rămâne... Just dreams. Am trăit Sometimes a Fantasy! şi-am simţit destul de des Shivers down my spine. Am suspinat după JuStOnELaStDaNcE şi mi-a fost dor să N-ai secrete, iubire sau emoţii să ascunzi. Puţine Love drops... mi-au ajuns în suflet, dar au fost suficiente. Mi-am petrecut dimineţile citind A morning story sau având Morning Thoughts. Am deschis bucuroasa Cutiuţa cu surprize şi am avut Doar nişte gânduri despre Dream Love. Mă gândeam că... nu i-am văzut prea des pe Goda şi Curly Creature... Păcatele infinitului... s-au amestecat cu Praf de stele şi încă nu am reuşit să dezleg The mistery of life! Mai nou a venit English in town. Drăguţ! Booktown Lover mi-a aratat the Colour of Books şi-i mulţumesc pentru asta! I-am citit Scrisorile lui Letto şi am găsit Un blog pierdut... care, deşi trist, m-a facut să zâmbesc. Confesiunile târfei de lângă tine m-au făcut să văd că viaţa mea e un pic mai roz decât o vedeam eu înainte şi mi-au aratat că totul depinde de ce decizii luăm, iar C.L.M.`s Blog mi-a colorat unele zile. Aşa că mulţumesc!

   Şi în al doilea rând... e un an de când am cunoscut pe cineva. O persoană fără de care sunt tare curioasă cum ar fi arătat viaţa mea la momentul actual. Deci, la mulţi ani (nouă?) D. :)

Happiness

   Tocmai se întorcea acasă de la librărie. Îşi cumpărase cea mai tare carte posibilă şi abia aştepta să o citească. Durase ceva până reuşise să strângă banii pentru a şi-o lua. Nu că ar fi fost săracă, însă ai ei nu prea îi dădeau bani de buzunar. Acum că în sfârşit avea cartea în mână, avea un zâmbet imens pe faţă.
   La două străzi de librărie se opri şi intră în piaţă. Mama ei o rugase să cumpere nişte prune pentru dulceaţă. Găsi destul de repede o tarabă cu prune mari şi proaspete, aşa că se opri să cumpere câteva. Odată oprită, observă că pe aceeaşi tarabă era şi zmeură. Îi plăcea mult zmeura şi nu mai mâncase cam de când era mică. Pe atunci tatăl ei obişnuia să îi aducă de fiecare dată când venea din lungile lui călătorii pe timpul verii. Zâmbi la acea amintire. Acum nu se mai înţelegea atât de bine cu el... Se decise brusc să cumpere şi nişte zmeură.
   Ajunsă la două blocuri de casă, mai avea puţin până să ajungă la magazinul de unde trebuia să cumpere pâine. Căutându-şi portofelul prin geantă, nu observă că din sens opus venea cineva, aşa că se ciocni de acea persoană. Plasa cu prune se rupse şi toate prunele se împrăştiară pe asfaltul încins. Noroc că zmeura era în siguranţă, într-o punguţă din geanta ei.
   - Vai!
   - Hopa..
   - Ăăăh... hei! spuse ea cu un zâmbet strâmb şi puţin uimit pe faţă.
   - Lasă-mă să te ajut!
   Era un el. Îl cunoştea. Făcuseră clasele I-VIII în aceeaşi şcoală, doar că el terminase cu doi sau trei ani mai repede. Se ştiau din vedere, dar... atât.
   Au început să strângă împreună prunele care mai puteau fi strânse. Multe din ele se rostogoliră rapid până în şosea, iar acum erau călcate de maşini. 
   - Gata. Te descurci să le ţii? Cu plasa aşa, ruptă... ?
   - Da, mă descurc eu cumva. Merci de ajutor.
   - Nu ai pentru ce. Şii... ce mai faci tu?
   - Uite, bine. Veneam de la librărie şi mă grăbeam să ajung acasă, să mă apuc să citesc ce mi-am cumpărat, spuse ea încheind cu un zâmbet mare. 
   El îi întoarse zâmbetul.
   - Tu? Ce mai faci?
   Băiatul începu atunci să îi vorbească despre facultate, despre unde lucrează şi altele. Arătau caraghios aşa, în mijlocul drumului, stând şi povestind, ea cu plasa cu prune în braţe.
   - Nu vrei să stăm jos, pe bordură? Sunt cam grele prunele astea.
   - Ba da. Şi tu? continuă el. Acum începi facultatea, nu?
   - Nuu, mai am un an de liceu.
   - Ah, piticotule.
   - Ce pot să fac, aşa m-a făcut mama...
   - Ce-i drept, eşti drăguţă aşa.
   - Mulţumesc, răspunse ea cu un zâmbet timid.
   El păru să o studieze pentru o clipă.
   - Îmi place că mai tot timpu' când te văd, zâmbeşti.
   - Serios? Era puţin surprinsă de ceea ce tocmai îi spuse; ea nu era prea zâmbăreaţă de fel. Nu mi-am dat seama de asta, continuă ea.
   - Eh, noroc că port eu ochelari, văd totul!
   Au râs împreună, după care s-a aşternut o tăcere destul de stânjenitoare, însă nici unul nu se ridică să plece.
   - Vrei zmeură? întrebă ea, menţinându-şi un zâmbet pe chip şi scoţând punguţa din geantă.
   - Mai întrebi?!
   După ce au terminat de mâncat toată zmeura în timp ce povesteau şi râdeau, s-au ridicat şi-au plecat fiecare în treaba lui, cu câte un zâmbet mare pe buze. În timp ce înainta spre magazin zâmbind, picioarele fetei tremurau atât de tare de parcă erau făcute din gelatină... 

(Va urma?!)

P.S.: Ar trebui oare să vă povestesc şi realitatea din spatele acestei povestioare?

I feel so sorry for you, my friend!

   - S-a terminat tot...
   - Foarte bine.
   - ...
   - Până la urmă s-a terminat CE?! Îl cunoşti de două săptămâni, CE să se termine? Că nici n-a apucat să fie ceva. 
   - Păi da, dar... m-a sunat şi mi-a zis că a vorbit cu aia şi ca ea i-a zis de mine şi de celălalt... Şi-a zis că s-a terminat tot...
   - Păi tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Cine te pune să te încurci cu dinăştia? Şi să faci numai prostii de-astea?!
   - Păi da, dar el a început... Că el s-a sărutat cu aia şi eu doar m-am răzbunat...
   - Răzbunarea-i arma prostului, draga mea. După ce-ai aflat ce-a făcut, el trebuia nici să nu mai existe pentru tine. Nu trebuia să te răzbuni cu nimic. Şi după râzbunarea ta tâmpită, i-ai mai şi negat totul în faţă. Ţi-am zis că o să afle. Ţi-am zis! Ăia află tot, sunt prieteni toţi între ei şi ştiu tot. Şi-acuma de ce plângi? Că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Tu te îmbârligi numai cu dobitoci dinăştia. Cu ţărani proşti. Da, ştiu, vechea poveste - pe tine nu te place nimeni din oraş. Şi ce? Ţi se pare că pe mine mă place cineva?! Nu frate, da' nu mă duc să stau trei luni pe an la bunici şi acolo mă bag în seamă cu toţi fraierii şi dupaia mă plâng că e departe, că dacă mă înşeală, că mi-a închis telefonul şi altea de-astea. Decât aşa, mai bine singură! Şi uita-te şi tu câte prostii ai făcut în satu' ăla. Şi tot nu te potoleşti. Uhhh, de-aş putea să-ţi dau o palmă să-ţi vină mintea la cap!!!
   - Stai numai puţin că mă sună ăsta. Te sun eu mai încolo.

I can fly!

 Te poţi trezi la ora 8 dimineaţa din cauza zgomotului produs de bormaşina vecinilor tăi, poţi petrece 4 ore mergând prin tot oraşul, în soare, la 40°C ca să-ţi dai seama că ceea ce căutai era chiar la doi paşi de tine şi ziua ta tot poate fi bună! :)

   Astăzi am fost să-mi aleg primul cadou pentru ziua mea. Şi având în vedere că ziua mea este peste mai mult de o lună... e ceva. Astăzi mi-am şi găsit un cadou minunat! Astăzi am găsit pe jos 2 monede (sau monezi?), iar eu consider că asta îmi aduce noroc. Nu, nu ma entuziasmez pentru 10 bani în plus, ci pentru faptul că am găsit norocul de două ori în aceeaşi zi. Astăzi mi-a ajuns un colet cu nişte cărţi pe care le-am comandat săptămâna trecută şi-a venit chiar la fix, pentru că trebuie să le fac cadou cuiva. Astăzi, în timp ce mă duceam la poştă să iau cărţile anterior menţionate, un băiat s-a oprit pe stradă în faţa mea şi mi-a spus că sunt frumoasă. Pur şi simplu. Şi asta e ceva, având în vedere cum eram îmbrăcată, cum îmi arăta părul, că eram toata transpirată şi am şi un coş imens pe obraz! Astăzi am început să zâmbesc. Din cauza celui ce mi-a spus că sunt frumoasă şi pentru că ieri îmi spusese altcineva că de fiecare dată când mă vede zâmbesc... Ceea ce mie nu mi-a părut adevărat, dar dacă el aşă crede... :)

   Şi credeam că am cea mai minunată zi. M-am gândit că singurul lucru care ar face-o şi mai minunată ar fi ca, trecând pe lângă piaţă, să zăresc printre tarabe nişte zmeură. Şi, ajungând lângă piaţă, primul produs de pe prima tarabă pe lângă care am trecut... a fost zmeura! Fericire pură încuiată în mici bobiţe roşii! Şi aşa ziua mea a devenit din minunata, şi mai minunată.

   Mergând înapoi spre casă mă amuzam gândindu-mă că trec pe undeva anume... Şi cu zâmbetul meu mare şi plin de fericire (nu fals ca alte dăţi), am dat nas în nas cu... cineva. Şi aşa ziua mea „mai minunată decât minunată” s-a transformat (poate) în cea mai minunată!

One last wish?

   Mi-am dorit atât de multe lucruri vara asta... Să fac, să văd, să învăţ, să simt lucruri noi. Mi-am dorit iubire. Nu în acel fel disperat, de parcă nu aş putea trăi fără. Însă mi-am dorit să fiu iubită... Mi-am dorit să mă schimb puţin, să nu mai fiu aşa timidă. Dar asta cu schimbarea e o doinţă absurdă. Noi ne schimbăm încontinuu, chiar dacă nu ne dăm seama de asta. Mi-am dorit să fac o grămadă de lucruri. Vroiam să-mi deschid încă un blog. Nu vreau să spun despre ce, pentru că poate-l voi deschide într-o zi şi ar fi mai frumos să fie o surpriză :D. Am vrut să-mi scriu o scrisoare pe care să o deschid peste mult, mult timp, când deja aş fi uitat de ea. N-am făcut nici asta încă. Am vrut să sciu măcar o poveste... şi nimic. Nici ep blog n-am fost tare activă. Mă gândeam ieri că ar trebui să renunţ pentru că nu mai am aceeaşi inspiraţie pentru a scrie. Dar ştiu bine că n-aş putea face asta. Oricum, din moment ce scriu pentru mine şi nu pentru alţii, nu e important cât de des scriu sau ce scriu. Scriu ce şi când simt şi cu asta mă simt mulţumită. 
   Acum că se încheie vara îmi pare rău să văd că nici o speranţă de-a mea nu s-a transformat în realitate. Că poate am fost prea leneşă ca să-mi transform visele în realitate. Că poate am făcut alegerile greşite. Dar e bine şi aşa. Pot spune că mă bucur că m-am relaxat o vară întreagă. Şi asta e chiar foarte bine, având în vedere că intru în ultimul an de liceu.
   Ultimul weekend al verii e chair după colţ şi aş mai avea o singură dorinţă... Mi-aş dori să merg cu cortul. Cu ai mei. Vreau să stau lângă foc seara, vreau să mă uit la stele (poate văd şi o stea căzătoare?), vreau să mănânc cartofi copţi în jar, vreau frigărui şi aripioare la grătar... vreau să dorm în sacul meu de dormit şi să mă trezesc de cald. Vreau să mă mai bucur puţin de soare. Ce n-aş da ca măcar dorinţa asta să devină realitate... Însă şansele sunt foarte mici. Una la o sută, dacă nu una la o mie... Tatăl meu lucrează în weekend şi mama n-o să vrea să mergem „singure”. N-am fi singure pentru că ar mai veni cineva cu noi... rude, prieteni, cineva... Însă ea tot n-o să vrea. 
   Păcat. Chiar aş vrea să mai am parte de un weekend ca înainte.

E bine!

   Am fost plecată la mare zilele astea, însă nu cred că mi-a observat prea multa lumea lipsa. Şi aşa scriu tot mai rar. 
   Înainte să plec mi-am spus că atunci când mă întorc vreau să fiu schimbată, vreau să fi alta. Ei bine, nu sunt. Sunt aceeaşi. Cel puţin aşa cred. Însă de când am venit toate-mi merg surprinzător de bine.Mă înţeleg cu ai mei, ei se înţeleg între ei, i-a convins într-un sfârşit să fie de acord cu a-mi ţine majoratul... toate sunt bune şi frumoase. Singurul lucru ce-mi lipseşte e iubirea unui el, însă asta nu mai caut, ci aştept. 
   Am început să nu mai fiu aşa de leneşă parcă. Şi ăsta e cel mai bun lucru. Ceva puţin ciudat e că parcă-parcă mi-e un piculeţ dor de şcoală. Adică de colegi mai mult... Dar când mă gândesc că peste mai puţin de o lună încep clasa a XII-a (=> BAC), îmi trece tot dorul. Nu voi mai avea timp de nimic anul ăsta :(. 
   Cât am fost plecată mi-a încolţit în minte o idee pentru o povestioară... dar presimt ca iarăşi va trece timpul şi eu nu voi scrie nimic. Aşa fac mereu. Soll/Anemona - să ştii că, înainte să ajung acasă şi să citesc ce s-a mai întâmplat în povestea ta, mi-am denumit în minte unul din personajele principale din povestea mea 'Alexander Stewart' :)) (ţi-am lăsat pe undeva un comentariu cu asta, însă nu ştiu dacă l-ai văzut).
   Hmm şi altceva... sper să-mi adun voinţa şi să mă apuc de croitorie în cele 3 săptămâni de vacanţă ce mi-au rămas. Doar am zis ca devin tot mai puţin leneşă! :D 
   Sper să ne auzim curând cu ceva mai frumos decât plictisitoarea mea viaţă. Pupiiici!

   P.S.: Vă recomand cu toată căldura romanele lui Nicholas Sparks. Eu am citit două la mare (Ultimul cântec şi Talismanul norocos) şi am rămas foarte plăcut impresionată.
 

Noaptea aia...

   2 ani deja. Timpul a zburat. Atât atunci, cât şi de-atunci până acum. Mie încă-mi pare că ar fi fost ieri totul. Bine, nu ieri, dar cu câteva săptămâni în urmă. 

   Acum că vreau să vorbesc despre asta nu pot. Parcă mi se opresc cuvintele în gât. Aş putea să scriu... ce? Nu ştiu ce. Pentru că nu prea am ce. 

   Nu s-au întâmplat multe. Nu s-a întâmplat nimic în ochii altora. Chiar şi în ochii tăi totul a fost nimic. Însă pentru mine, atunci, era minunat. Aveam întreaga lume la picioare, chiar dacă eram... unde eram. Atunci am fost cu adevărat fericită. Cel mai fericit moment din viaţa mea aş putea spune cu uşurinţă că a fost ăla. Ei bine, noaptea aia. Ştiam că n-avea să dureze. Ştiam chiar atunci. Eram sigură că e prea frumos să fie adevărat. Şi aşa a fost. 

   Dar am amintirea acelei fericiri şi-o voi avea mereu. Şi mă voi consola cu ea până data viitoare când am să fiu la fel de fericită (sau poate mai fericită?). Am să ştiu că fericirea există undeva şi că ceea ce trebuie noi să facem este doar să o atingem. 

   Chiar dacă sentimentele faţă de tine mi s-au schimbat de multe ori de atunci, de nenumărate ori, fericirea ce-am simţit-o... e acolo. Nu pleacă şi nici nu cred că va pleca prea curând. 

   Da, a fost o prostie, un nimic, ceva nesemnificativ, dar a fost cel mai bun lucru care mi s-a înâmplat. Vreodată. Cel mai aproape de... romantism? De iubire? Pe acolo pe undeva... Trist, ştiu. Nu vă spun ce e, îl păstrez pentru mine. Ca pe o comoară. Comoara mea. A fost magic pentru mine. 

   Am citit ce-am scris în jurnal (un amărât de document Word de fapt) atunci. Şi, deşi n-aş fi crezut, chiar uitasem un detaliu. Un detaliu care mi-a dat fiori când l-am citit şi mi l-am amintit. A fost atât de drăguuuţ! 

   Oare sentimentele mele revin încet-încet la cum erau atunci? Nu... nu, sigur nu. Adică, de ce ar reveni? Atunci ne întâlneam mai des, acum nu te-am văzut de... să vedem... câteva luni. 

   Mi-ar plăcea să retrăiesc noaptea aia. Cu sentimentele de atunci şi cu mintea de acum. Nu cred c-ar fi ceva diferit, dar... chair aş vrea. Aş vea să mai simt gustul fericirii, măcar de-ar fi pentru 5 minute. Ăla a fost un moment în care, deşi aveam doar 15 ani, am zis „Doamne, acum pot să mor că sunt fericită!”. Ce-i drept, nu mai cred acelaşi lucru şi acum :D.

   E dubios. Vorbesc despre noaptea aia de acum 2 ani (exact 2 ani din câte îmi amintesc), pe când ieri se aniversa 1 an de la o altă noapte. De fapt seară, nu noapte. Despre aia de ce n-am simţit nevoia să scriu nimic? Probabil pentru că cu el, deşi mi-a fost bine, n-am fost fericită. M-am simţit ca o cârpă mai mult sau mai puţin. Pentru că ştiam că nu-i păsa de mine nici cât negru sub unghie. Şi totuşi mă amăgeam... 

   Tu însă, nu ştiu, eşti altfel. Eşti singurul pe care, cred eu, chiar l-am iubit. Deşi clar n-a fost nimic între noi. Dar eu aşa consider, că te-am iubit. Şi eşti altfel pentru că după ce „mi-a trecut” am continuat să vorbesc cu tine, să încerc să îţi fiu prietenă. Şi tu ai continuat să-mi vorbeşti după ce ţi-am spus ce simţeam. Nu m-ai evitat. Ai fost... altfel faţă de restul. 

   În fine... am spus destule. Am scris prea mult fără să spun nimic de fapt. Esenţa e că, în noaptea aia, nimicul tău a însemnat totul pentru mine. Noaptea aia m-a învăţat că există fericire. Aşa că... 

la mulţi ani fericirii?

   P.S.: Îmi cer scuze că în mare parte m-am adresat unui el sau chiar mie însămi, însă aşa am simţit nevoia să scriu. Am şi aşezat totul altfel în pagină, tot pentru că aşa am simţit eu nevoia.

   P.P.S.: Dacă cumva citeşti asta mă bucur că aflii ce-am simţit atunci şi-am fost prea timidă să-ţi spun. De asemenea ştiu că eşti destul de matur încât să nu laşi nişte sentimente trecute să strice faptul că acum suntem prieteni. Aşa-i? ;;)

Fir-ar, iar e ora 2 şi eu nu dorm... În noaptea aia n-am dormit aproape deloc... 

Noapte buna! :)

Ploaie de vară

   Ce poate fi mai perfect decât asta? Nimic, vă spun eu, nimic!
   Stau la fereastra şi ascult ploaia. Mereu îmi place să o ascult. Sună atât de liniştitor. Parcă trist şi vesel în acelaşi timp. Stropii mă udă prin geamul deschis. Privesc în sus şi văd cerul luminat de-un fulger. Apoi o adiere. După care tunetul. Ploile astea de vară... ştii că-mi amintesc de tine, nu? Nu, nu ştii. Dar poate ar trebui să ştii. Şi-acum îmi amintesc al naibii de bine. Mi-e dor de o noapte din aia cu tunete care sună precum nişte lovituri de tun ce zguduie pământul. Să simţi că tremură totul în jurul tău şi tu să n-ai nici cea mai mică grijă... Adică, eu una, n-aveam nici o grijă. Stropi de ploaie ce cădeau peste noi, dar nu ne atingeau... Mereu, mereu mi-a plăcut ploaia.  Mirosul ploii pe asfaltul uscat, încins... (Aveaţi habar că acest miros se numeşte „petrichor”? Am aflat şi eu relativ recent... Mi se pare amuzant.) Mirosul ploii în nisip. Stropi de ploaie ce-şi coriau drumul printre frunzele copacilor până la... noi. Tu nu mai ştii. De fapt, poate mai ştii, dar ţi se pare şi-acum la fel de amuzant. Şi nesemnificativ. Da, acum e nesemnificativ. Dar atunci... atunci, acum vreo doi ani, a însemnat lumea pentru mine, prostuţule! Acum... acum am mai trecut prin una-alta şi nu-mi mai las inima înşelată aşa uşor... De fapt, acum mi-e chiar greu să am încredere în faptele oamenilor. În faptele tale? Dac-ar fi la fel ca atunci oare aş simţi acelaşi lucru? Aceeaşi fericire euforie? Poate că da, dar aş fi conştientă că e doar pe moment. Uf, n-am scris atunci despre asta pentru că n-aveam (încă) blog, dar am tot zis c-o să o fac. Trebuie s-o fac. Până nu uit!
   Dac-ai ştii tu... dac-ai ştii tot ce-am în cap. Ai râde de mine până n-ai mai avea aer, probabil. Sau nu. Dar eu oricum nu-ţi spun. Eu nu-ţi spun niciodată, nici ţie, nici nimănui, şi de-aia mă simt atât de singură şi neînţeleasă uneori. De ţi-aş spune tot... de-aş avea eu curajul să fac tot ceea ce gândesc şi-mi doresc cu adevărat... Poate ar fi altfel. Poate aş ştii şi eu exact ce simt. Şi-aşa sunt tare derutată. Dar o să-ţi zic. Cândva o să-ţi zic. O să fac tot ce-mi trece prin cap pentru că o viaţă am. Şi nici tu, nici alţii nu citesc gânduri. Dacă aştept să faci tu ceva, n-o să ajung niciunde. Aşa că o să fac eu ceva. Nu ştiu ce. Ceva. O să mă lămuresc naibii ce-am în cap. Şi-n inimă. Sper că nu-i nimic. Şi totuşi, ce mi-ar plăceaaa ca-n inima ta să fie ceva. Dar, asta e, nu e.
 
   Mi-a spus cineva ieri, într-o discuţie totaaal irealistă, că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi insişti asupra acelei dorinţe - cândva, cumva, se va îndeplini. Mi-a spus persoana respectivă că ea aşa a păţit. Eu am o singură dorinţă (de care-mi pasă cu adevărat). Şi abia aştept să devină realitate!


   P.S.: Am ceva probleme cu netul de vreo săptămână şi nu-mi prea permite să fac multe. În general citesc ce-aţi scris, dar cu greu reuşesc să las comentarii sau să postez ceva. Aşa că ne auzim când îşi mai revine sau are momente mai bune. Eu mă-ntorc la ploaia mea. Vroiam să vă las şi-o melodie, dar nu-mi permite nenorocitu' ăsta de internet. Poate cu alta ocazie! :D

Eu sunt tot ce tu n-ai

Priveşte-mă în ochi şi şopteşte-mi lucruri atât de frumoase încât, 

deşi amândoi ştim că mă minţi, eu să-mi doresc să fie reale.

Ţine-mă în braţe de parcă nu mi-ai da drumul niciodată, 

deşi ştim amândoi că în zorii zilei ne vom despărţi pentru totdeauna.

Sărută-mă de parcă ai fi primul şi ultimul care o face, 

deşi ştim amândoi că nu eşti.

Ţine-mă de mână şi atinge-mi inima, 

deşi ştim amândoi că altceva vrei să atingi.

Iubeşte-mă de parcă aş fi singura din inima ta, 

deşi ştim amândoi că nu voi fi vreodată în ea.

Şi-n final spune-mi că nu ne vom despărţi niciodată...

deşi ştim amândoi că niciodată nu vom fi împreună.

 *

Stay

Doamne, ce fraiera sunt!!!

Am înnebunit!

   Oficial o iau razna! Vă spuneam că o să plec vineri... N-am mai plecat, am rămas acas', în fine. 
    Am fost acum 5 minute la magazin să-mi iau un suc. Pur şi simplu :-??. M-am îmbrăcat într-o chestie cu floricele, zici că-i pijama şi mi-am prins părul, nu eram machiată, nu nimic. De ce i-ar păsa cuiva cum arăţi când mergi la magazin după un suc la 10 seara, aşa-i? Da, aşa-i. Şi intru eu în magazin, o salut pe vânzătoare, care număra nişte bani, îmi iau sucul din frigider şi aştept să termine de numărat. Îmi zice cât costă şi în timp ce am scos banii a intrat cineva în magazin. De ce mi-ar păsa mie de asta? Nu am acordat atenţie, dar am văzut cu coada ochiului că era un băiat. În fine, doar nu m-am dus la agăţat la magazin, nu? Îl şi vedeam aşa, gen un cocalar dinăla scârbos... I-am plătit la tanti şi am aşteptat să numere banii, că n-am avut să-i dau decât de un leu. Ce să fac dacă aşa-mi dă lumea rest?! Şi în timp ce-a numărat banii, ea i-a spus celui ce-a intrat să mute un scaun de nu ştiu unde. Bănuiesc că o fi fost fiu-su?! Anyway. Mulţumesc, salut şi în timp ce ziceam „la revedere” mă întorc să plec. Băiatul ce intrase tocmai mutase scaunul ăla de care-i zisese tanti şi se aşeză pe el. Când se pune jos, se uita fix la mine şi eu ma uitam la el. Şi-a fost unul din momentele alea când habar n-ai ce se întâmplă, pe ce lume eşti. Ies din magazin (cred că mergeam în reluare), traversez strada, intru la mine în bloc, urc, intru în casă... şi tot în starea aia eram. 
    Să mă ia naiba cu toate poveştile ce le gândesc, le scriu sau pur şi simplu le citesc, da?! Dacă era o poveste acum eram încă în faţa blocului vorbind cu tipu' ăla (care apropo, n-avea nimic special, dar... nu ştiu ce m-a apucat aşa, de-odată) şi peste câteva săptămâni eram împreună şi  trăiam fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar nuuu, asta e realitatea :).
    Bun, deci e clar că o iau razna, nu?! Adică serioc, ce naiba m-a apucat? E doar un simplu OM pe care l-am văzut într-un magazin. Da, asta e, am avut doar un moment „dramatic”, cauzat de toate poveştile ce le-am citit astăzi. Da, da. Doar atât! :D


    Şi totuşi... cine eşti tu, Codruţ? (Aşa-l cheamă... îl strigase tanti pe nume)

What if?

   Te-aş fi sunat. Nu, nu te-aş fi sunat. Ţi-aş fi dat un mesaj sau ţi-aş fi spus pe mess. Ai fi venit la mine. Probabil. Nu pot fi sigură de asta. Dar probabil că ai fi venit. Şi mor de curiozitate ce-am fi făcut. Eu zic că ne-am fi uitat la un film. Nu? Am fi râs probabil, am fi vorbit... de una alta. Şi după? După ce am fi făcut? Te-ai fi dus acasă? Sau ai fi rămas cu mine? Mi-aş fi dorit atât de mult să fi rămas cu mine. Să dormi cu mine. Să mă ţii în braţe. Pur şi simplu să mă ţii în braţe. Ai fi făcut asta? Poate da, poate nu... Ai fi făcut mai multe? Poate da, poate nu...

   Şi-acum problema e că am posibilitatea să transform toate aceste „ar fi fost” şi „poate că” în lucruri reale, concrete. Cel puţin am posibilitatea să încerc. Şi sunt atât de proastă încât n-o voi face. De ce? De frică. De ruşine. De timiditate? Poate. De proastă? Asta-i clar.

When life gives you lemons

make a lemonade

just add vodka!

Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor.