miercuri, 25 iulie 2012

Ploaie de vară

   Ce poate fi mai perfect decât asta? Nimic, vă spun eu, nimic!
   Stau la fereastra şi ascult ploaia. Mereu îmi place să o ascult. Sună atât de liniştitor. Parcă trist şi vesel în acelaşi timp. Stropii mă udă prin geamul deschis. Privesc în sus şi văd cerul luminat de-un fulger. Apoi o adiere. După care tunetul. Ploile astea de vară... ştii că-mi amintesc de tine, nu? Nu, nu ştii. Dar poate ar trebui să ştii. Şi-acum îmi amintesc al naibii de bine. Mi-e dor de o noapte din aia cu tunete care sună precum nişte lovituri de tun ce zguduie pământul. Să simţi că tremură totul în jurul tău şi tu să n-ai nici cea mai mică grijă... Adică, eu una, n-aveam nici o grijă. Stropi de ploaie ce cădeau peste noi, dar nu ne atingeau... Mereu, mereu mi-a plăcut ploaia.  Mirosul ploii pe asfaltul uscat, încins... (Aveaţi habar că acest miros se numeşte „petrichor”? Am aflat şi eu relativ recent... Mi se pare amuzant.) Mirosul ploii în nisip. Stropi de ploaie ce-şi coriau drumul printre frunzele copacilor până la... noi. Tu nu mai ştii. De fapt, poate mai ştii, dar ţi se pare şi-acum la fel de amuzant. Şi nesemnificativ. Da, acum e nesemnificativ. Dar atunci... atunci, acum vreo doi ani, a însemnat lumea pentru mine, prostuţule! Acum... acum am mai trecut prin una-alta şi nu-mi mai las inima înşelată aşa uşor... De fapt, acum mi-e chiar greu să am încredere în faptele oamenilor. În faptele tale? Dac-ar fi la fel ca atunci oare aş simţi acelaşi lucru? Aceeaşi fericire euforie? Poate că da, dar aş fi conştientă că e doar pe moment. Uf, n-am scris atunci despre asta pentru că n-aveam (încă) blog, dar am tot zis c-o să o fac. Trebuie s-o fac. Până nu uit!
   Dac-ai ştii tu... dac-ai ştii tot ce-am în cap. Ai râde de mine până n-ai mai avea aer, probabil. Sau nu. Dar eu oricum nu-ţi spun. Eu nu-ţi spun niciodată, nici ţie, nici nimănui, şi de-aia mă simt atât de singură şi neînţeleasă uneori. De ţi-aş spune tot... de-aş avea eu curajul să fac tot ceea ce gândesc şi-mi doresc cu adevărat... Poate ar fi altfel. Poate aş ştii şi eu exact ce simt. Şi-aşa sunt tare derutată. Dar o să-ţi zic. Cândva o să-ţi zic. O să fac tot ce-mi trece prin cap pentru că o viaţă am. Şi nici tu, nici alţii nu citesc gânduri. Dacă aştept să faci tu ceva, n-o să ajung niciunde. Aşa că o să fac eu ceva. Nu ştiu ce. Ceva. O să mă lămuresc naibii ce-am în cap. Şi-n inimă. Sper că nu-i nimic. Şi totuşi, ce mi-ar plăceaaa ca-n inima ta să fie ceva. Dar, asta e, nu e.
 
   Mi-a spus cineva ieri, într-o discuţie totaaal irealistă, că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi insişti asupra acelei dorinţe - cândva, cumva, se va îndeplini. Mi-a spus persoana respectivă că ea aşa a păţit. Eu am o singură dorinţă (de care-mi pasă cu adevărat). Şi abia aştept să devină realitate!


   P.S.: Am ceva probleme cu netul de vreo săptămână şi nu-mi prea permite să fac multe. În general citesc ce-aţi scris, dar cu greu reuşesc să las comentarii sau să postez ceva. Aşa că ne auzim când îşi mai revine sau are momente mai bune. Eu mă-ntorc la ploaia mea. Vroiam să vă las şi-o melodie, dar nu-mi permite nenorocitu' ăsta de internet. Poate cu alta ocazie! :D




vineri, 20 iulie 2012

Eu sunt tot ce tu n-ai

Priveşte-mă în ochi şi şopteşte-mi lucruri atât de frumoase încât, 
deşi amândoi ştim că mă minţi, eu să-mi doresc să fie reale.

Ţine-mă în braţe de parcă nu mi-ai da drumul niciodată, 
deşi ştim amândoi că în zorii zilei ne vom despărţi pentru totdeauna.

Sărută-mă de parcă ai fi primul şi ultimul care o face, 
deşi ştim amândoi că nu eşti.

Ţine-mă de mână şi atinge-mi inima, 
deşi ştim amândoi că altceva vrei să atingi.

Iubeşte-mă de parcă aş fi singura din inima ta, 
deşi ştim amândoi că nu voi fi vreodată în ea.

Şi-n final spune-mi că nu ne vom despărţi niciodată...
deşi ştim amândoi că niciodată nu vom fi împreună.
 *

duminică, 15 iulie 2012

Am înnebunit!

   Oficial o iau razna! Vă spuneam că o să plec vineri... N-am mai plecat, am rămas acas', în fine. 
    Am fost acum 5 minute la magazin să-mi iau un suc. Pur şi simplu :-??. M-am îmbrăcat într-o chestie cu floricele, zici că-i pijama şi mi-am prins părul, nu eram machiată, nu nimic. De ce i-ar păsa cuiva cum arăţi când mergi la magazin după un suc la 10 seara, aşa-i? Da, aşa-i. Şi intru eu în magazin, o salut pe vânzătoare, care număra nişte bani, îmi iau sucul din frigider şi aştept să termine de numărat. Îmi zice cât costă şi în timp ce am scos banii a intrat cineva în magazin. De ce mi-ar păsa mie de asta? Nu am acordat atenţie, dar am văzut cu coada ochiului că era un băiat. În fine, doar nu m-am dus la agăţat la magazin, nu? Îl şi vedeam aşa, gen un cocalar dinăla scârbos... I-am plătit la tanti şi am aşteptat să numere banii, că n-am avut să-i dau decât de un leu. Ce să fac dacă aşa-mi dă lumea rest?! Şi în timp ce-a numărat banii, ea i-a spus celui ce-a intrat să mute un scaun de nu ştiu unde. Bănuiesc că o fi fost fiu-su?! Anyway. Mulţumesc, salut şi în timp ce ziceam „la revedere” mă întorc să plec. Băiatul ce intrase tocmai mutase scaunul ăla de care-i zisese tanti şi se aşeză pe el. Când se pune jos, se uita fix la mine şi eu ma uitam la el. Şi-a fost unul din momentele alea când habar n-ai ce se întâmplă, pe ce lume eşti. Ies din magazin (cred că mergeam în reluare), traversez strada, intru la mine în bloc, urc, intru în casă... şi tot în starea aia eram. 
    Să mă ia naiba cu toate poveştile ce le gândesc, le scriu sau pur şi simplu le citesc, da?! Dacă era o poveste acum eram încă în faţa blocului vorbind cu tipu' ăla (care apropo, n-avea nimic special, dar... nu ştiu ce m-a apucat aşa, de-odată) şi peste câteva săptămâni eram împreună şi  trăiam fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar nuuu, asta e realitatea :).
    Bun, deci e clar că o iau razna, nu?! Adică serioc, ce naiba m-a apucat? E doar un simplu OM pe care l-am văzut într-un magazin. Da, asta e, am avut doar un moment „dramatic”, cauzat de toate poveştile ce le-am citit astăzi. Da, da. Doar atât! :D


    Şi totuşi... cine eşti tu, Codruţ? (Aşa-l cheamă... îl strigase tanti pe nume)

sâmbătă, 14 iulie 2012

What if?

   Te-aş fi sunat. Nu, nu te-aş fi sunat. Ţi-aş fi dat un mesaj sau ţi-aş fi spus pe mess. Ai fi venit la mine. Probabil. Nu pot fi sigură de asta. Dar probabil că ai fi venit. Şi mor de curiozitate ce-am fi făcut. Eu zic că ne-am fi uitat la un film. Nu? Am fi râs probabil, am fi vorbit... de una alta. Şi după? După ce am fi făcut? Te-ai fi dus acasă? Sau ai fi rămas cu mine? Mi-aş fi dorit atât de mult să fi rămas cu mine. Să dormi cu mine. Să mă ţii în braţe. Pur şi simplu să mă ţii în braţe. Ai fi făcut asta? Poate da, poate nu... Ai fi făcut mai multe? Poate da, poate nu...

   Şi-acum problema e că am posibilitatea să transform toate aceste „ar fi fost” şi „poate că” în lucruri reale, concrete. Cel puţin am posibilitatea să încerc. Şi sunt atât de proastă încât n-o voi face. De ce? De frică. De ruşine. De timiditate? Poate. De proastă? Asta-i clar.


When life gives you lemons
make a lemonade
just add vodka!

miercuri, 11 iulie 2012

Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor.


Leapşa 9

   Această leapşă am preluat-o de la LoStInDr3aMs pentru că mi s-a părut tare simpatică :D.

   1. Unde erai acum 2 ore?
Acasă. La maşina de cusut :D.

   2. De cine eşti îndrăgostită?
Nu sunt momentan. Îl aştept pe Făt-Frumos (vorba vine...).

   3. Care a fost ultima dată când ai ieşit în oraş?
Hmm... joia trecută.

   4. Ai fost la cineva în ultimele 5 zile?
Nu :D.

   5. Care a fost ultima băutură consumată?
Apa minerală.

   6. Ce porţi în acest moment?
Pijamale :">. Maieu roz  cu dungi şi pantaloni scurţi albi cu scrisuri şi floricele :D.

   7. Ultima mâncare consumată?
Carne de porc cu cartofi natur şi salata de roşii şi castraveţi + lubeniţă (pepene verde - ştiu că nu peste tot îi zice „lubeniţă”).

   8. Ţi-ai cumpărat ceva de îmbrăcat în ultima perioadă?
Da. O rochiţă crem şi un fel de salopetă albastră cu floricele.

   9. Ce sport preferi?
Dormitul? :-"

   10. Care sunt animalele tale preferate?
Hmm... cred că pisicile. Si căţeii, dar doar când sunt mici :">.

   11. Ai fost vreodată îndrăgostit/ă?
Nu ştiu. Cred că da.

   12. Îţi este dor de cineva?
Da.

   13. Ce te atrage la un băiat când îl vezi pentru prima oară?
Freza şi mâinile. Poate şi faptul că e bronzat, dacă e.

   14. Ce planuri ai pentru diseară?
Păăăi... a fost vară-mea la mine să-mi aducă ceva de făcut şi acuma nani că maine merg la lucru.

   15. Ce zice ultimul mesaj primit?
„Ooo genial.. Speram să te văd, dar ne întâlnim vineri! Neapărat! Şi nu sunt supărată sau ceva..mă bucur că în sfărşi ţi-a cerut ajutorul.xx”

   16. Unde este în acest moment cea mai bună prietenă a ta?
Acasă la ea, în pat.

   17. Ce gen de muzică asculţi?
De-astea de pe la TV şi muzică veche...

   18. Ce făceai azinoapte la ora 12?
Curat în dulap :)).

   19. Tocuri sau balerini?
În mod normal balerini, dar când e cazul - tocuri :x.

   20. La ce facultate vrei să ajungi?
Habar n-am. Deşi ar trebui să ştiu - la toamnă intru într-a 12-a.

   21. Ţi-ar plăcea să ai copii?
Acum binwînţeles că nu. Dar în viitor cu siguranţă da. Doi. Un băiat şi o fată sau doi băieţi.

   23. Te enervezi uşor?
Foarte uşor, dar îmi trece repede.

   23. Ai avut vreo experienţă în care era să mori?
Călcată de maşină.

   24. Bei cafea?
Nu. N-o suport.

   25. Care este filmul tău preferat?
The last song (cred).

   26. În ce oraş ţi-ar plăcea să locuieşti?
Paris.

   Dacă doreşte cineva să o preia, feel free. Nu am timp acum să scriu cui i-o „predau” :(. 

   P.S.: Am scris ieri noapte ceva pentru blog, dar nici asta nu mai am timp acum să postez. Sper că mâine apuc :D.

duminică, 8 iulie 2012

Uau...

   Am dat acum 5 minute peste niste e-mail-uri pe care uitasem că le-am trimis, respectiv primit, vreodată. Uau... Ce... Am rămas un pic şocată, aşa, citindu-le. Mi-e dor de vremea aia, era aşa de drăguţă perioada... Adică acum mi se pare aşa, atunci... eram confuză. Şi pun pariu că tot confuză aş fi şi acum dacă aş trece prin aceleaşi lucruri. Uau... Nu ştiu ce să scriu, dar simt că trebuie să scriu ceva despre asta. Persoana cu care vorbeam prin e-mail-uri am întâlnit-o accidental. Iniţial n-am vrut să o cunosc... Mi-a scris ceva pe blog, un comentariu, acum aproape un an şi de acolo a început totul. Şi-a găsit pretext să-mi spună că scriu frumos şi că i-ar plăcea să scriem o postare împreună. Nici până în zi de azi n-am scris-o, dar un timp... de fapt ce un timp, vreo jumătate de an vorbeam foarte, foarte, foarte mult. Şi, zic eu, ne-am cunoscut destul de bine. Nici nu mai ţin minte de ce nu mai vorbim acum. Nu-mi amintesc să ne fi certat. Oare ce s-o fi întâmplat?! Ştiu că mi-a păsat mult de această persoană, de acest el, cândva. Chiar dacă nu l-am văzut în viaţa mea. Şi el zicea că-i pasă de mine, dar mi-era prea frică să-l cred... Doamne, câte amintiri pot avea legate de cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată... Oare cum ar fi fost dacă nu eram aşa fricoasă? Şi dacă nu ne-am fi o prit din a vorbi unul cu altul? Ţin minte că la câteva zile după ce am început să vorbim mi-a zis el ceva foarte, foarte drăguţ, nu mai ţin minte ce, şi am notat pe o hârtiuţă chestia aia... dacă mă chinui puţin cred că o şi găsesc. Ştiu c-am vrut să-i fac o surpriză de majoratul lui, să-i scriu o poveste care în mintea mea avea multe însemnătăţi. Chiar mă apcuasem să o scriu, am vreo 4-5 capitole cred. Dar deja nu mai vorbeam când a fost majoratul lui şi n-am mai terminat-o... Totuşi, mă gândeam să o termin cât voi fi plecată. Chiar dacă el n-o va citi vreodată. 
   Mi-e dor cred... Ţie, Dodo? Îmi mai citeşti tu vreodată blogul? Bănuiesc că nu...


sâmbătă, 7 iulie 2012

Stuff

   În primul rând o să vă spun ce i-am făcut cadou mamei. Mi-aţi sugerat să îi cumpăr cosmetice sau bijuterii în principal... Ea nu prea e cu astea. Poate le-ar folosi dacă i le-aş lua, dar de ce să nu îi iau ceva care stiu sigur că foloseşte? Aşa că i-am luat un parfum care ştiam că ii va plăcea, iar vineri dupămasă am fost cu ea să-mi cumpăr ceva haine şi i-a plăcut şi ei ceva, aşa că i-am plătit ceea ce îi plăcuse :D. Măcar am mers la sigur aşa. I-am scris şi o felicitare (mie sincer nu mi s-au părut cine ştie ce cuvintele pe care le-am scris, dar chiar au venit din suflet) care a emoţionat-o până la lacrimi :">. La mulţi ani mamaaa! :)
  

   Acum alte lucruri...
   Vineri probabil voi pleca din oraş. Am zis de vara trecută că nu mai merg în ruptul capului cu ai mei în concediu, dar se pare că tot asta am ajuns să fac. Ai mei pleacă la părinţii mamei mele. Eu acolo nu am nimic, nimic, nimic de făcut. Nici măcar nu sunt pusă să fac treabă. Şi mă plictisesc îngrozitor. Aş putea rămâne în oraş la sora tatălui meu, dar asta ar însemna să plec peste câteva zile la părinţii tatălui meu, unde e şi mai rău - acolo nu am nici semnal la telefon! Bine, voi ajunge şi acolo oricum, dar dacă merg cu mătuşa mea stau muuult. Aşa, mergând cu ai mei stau doar puţin. În fine, după ce mă hotărăsc unde plec şi după ce mă întorc de unde voi fi mers (v-am ameţit de tot, nu?!), merg la maaareee! Cu sora tatălui meu merg, cea la care aş putea să rămân... Nu va fi nu ştiu ce, dar măcar mă voi bronza şi... e la mare! Nu contează cu cine. Nu am mai fost de vreo doi-trei ani şi mi-e dor... Ce-i drept, nu-mi va mai fi când voi simţi mirosul mării. Urăsc mirosul mării :)).


„Acuma ştiu că marea mă aşteaptăăă
Nisipul mă va săruta şi eel
O scoic-o să mă zgârie-n mâna dreaptăăă
Şi algele mă vor gâdila niţeel”

   
   
   Vara asta-am să mă-ndrăgosteeesc! 
(Mai e timp, nu?!)

   Sper să scriu ceva frumos săptămâna asta înainte să plec... aşa, să las ceva în urmă, să văd peste o lună ce gândeam înainte să plec... Hmm, ne auzim curând!

joi, 5 iulie 2012

Dilemăăă!

Sâmbătă e ziua mamei mele şi mi-a dat tata bani sa îi cumpăr un cadou (şi mai trebuie să contribui şi eu cu ceva :-@). Ideea e ca nu am timp să îi fac eu ceva şi de cumpărat... habar nu am ce aş putea să îi cumpăr :(. Pentru cien apucă să citească postarea până sâmbătă -  mă ajutaţi şi pe mine cu o idee vă rog? :o3 
Mulţumeeesc! <3


miercuri, 4 iulie 2012

?!?

   Mi-e dor să scriu pe blog!!! Vreau să scriu şi habar nu am ce. Nu trăiesc nimic interesant, nu simt nimic interesant. Aş putea să mă „ forţez” să scriu, dar atunci ce rost ar mai avea?! Ooof! :( Puţinele idei pe care le am îmi vin seara, la culcare, şi ce rost mai au atunci? Lenea nu-mi permite să mă ridic înapoi şi să le scriu :)). Iar până a doua zi sunt de mult şterse din memoria mea... Fir-ar, fir-ar, fir-ar!!!
   Am promis pe undeva că vă arat ceva ce am făcut şi de care sunt eu tare mândră, dar n-am mai apucat să fac poze... Oricum vă voi arăta cândva! 
   Cam atât am avut de zis... Rugaţi-vă să-mi vină idei să scriu ceva frumos căci vreau să scriiiu!!! V-am pupat! :*