Warm souls

   Era o seară rece de decembrie. Iarna abia începuse, iar afară totul era deja alb, acoperit de o pătruă destul de groasă de zăpadă. 
   O oarecare ea, o fată simplă, cuminte şi retrasă, o fată la locul ei care nu suporta frigul şi zăpada fiindcă în lumea ei era oricum rece, se plimba singură prin frig, printre fulgii albii care valsau încet spre pământ. Nu obişnuia să facă asta, mai ales când duşmanul ei cel mai mare - zăpada, acoperea totul, însă în ultima vreme simţea nevoia să evadeze cumva. În casă se simţea presată de emoţii şi gânduri negative. Afară se simţea parcă mai eliberată de toate astea şi reuşea oarecum să îşi pună o oarecare ordine în gânduri.
   Pe el nu-l mai văzuse de o lună. O lună grea şi tristă. Deşi el nu făcuse nimic să o rănească, tot felul de gânduri negre o asaltau - poate că l-a plictisit, poate că o vede ca pe un copil, poate că...
   Susţinuse sus şi tare că nu are nici o treabă cu el, că nu ar fi niciodată cu cineva ca el din diferite motive, însă de când îi scăpase printre degete simţea că viaţa ei nu mai are nici un rost şi că încet-încet lumea i se destramă. Şi era ciudat, fiindcă nu se mai simţise atât de afectată de ceva atât de minor până acum. Încă îşi repeta că nu s-a îndrăgostit, însă nu se putea abţine să nu se gândească la tot ce îi spusese el... la cum zicea că nu l-ar deranja să se plimbe prin zăpadă (pe care nici el nu os uporta) dacă ar avea lângă el un suflet cald ca ea... O lacrimă îi apăru în colţul ochiului gândindu-se că niciunul din acele lucruri nu se vor întâmpla, însă o şterse repede. N-avea rost să plângă pentru sau după el. Şi, în plus, ştiuse de la început în ce se băga.
   Plimbându-se în continuare, a ajuns într-o parte a oraşului pe care nu o ştia prea bine, însă ştia cum să se întoarcă acasă de acolo. A ales însă să meargă mai departe. Pe străzile luminate de decoraţiunile de Crăciun erau din ce în ce mai puţini oameni. Numai pe alocuri grupuri de copii, care păreau să nu obosească niciodată, duceau adevărate bătălii cu zăpadă. Uitându-se la ei îşi aminti cât iubea zăpada şi apropierea sărbătorilor de iarnă când era de vârsta lor. Privindu-i absorbită ce amintiri, nu văzu că la doi paşi în faţa ei cineva se chinuia să îşi curăţe maşina de zăpadă şi se ciocni de el.
   -   Hopa, scu...
   Serios?! Cum era posibil aşa ceva? Cum să dea tocmai de el? Tocmai acum?
   - Hei, îi spuse el zâmbind vizibil surprins. Ce... faci?
   - Umm... mă plimb.
   - Singură?
   - Da. Ajută.
   - Stai două minute să termin, să adun tot de pe aici şi vin cu tine. Dacă vrei. Nu te-am văzut de ceva timp...
   „Mda, de parcă asta ar fi vina mea” gândi ea.
   -Ok, îi răspunse.
   Termină în grabă şi îşi strânse toate uneltele, iar apoi plecară să se plimbe. Mergeau unul lângă altul, însă nu se priveau, nu se atingeau. Vorbeau despre nimicuri... şcoală, lucru, prieteni...
   La o cotitură el o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa sper el. Strada era aproape pustie, iar zăpada continua să cadă în jur. Se priviră în ochi, iar el îi zâmbi. Zâmbi şi ea.
   - Sărută-mă, spuse el.
   - De ce? Ţi se pare că meriţi?
   - Hai, taci şi pupă-mă!
   Şi s-au sărutat. Un sărut din care el nu mai voia să se desprindă, iar ea... ea simţea că fluturaşii nu-i mai încap în stomac şi că inima îi va ieşi din piept în orice clipă. Şi totul era perfect, până când...
   Continuând să o ţină în braţe, el se aruncă pur şi simplu în zâpadă. Un mic ţipăt îi scăpă printre buze ei, după care râse. Râse şi el.
   Voribiră despre multe în seara aia şi ea realiză cât de stupidă fusese. Realiză că toată disperarea ei fusese cauzată doar de faptul că fusese paranoică. De faptul că îşi interzicea să continue să sepre, fapt care o sfâşia în interior mai mult decât orice altceva. El nu făcuse nimic să o rănească, nu-i spusese că nu o vrea sau că îl plictiseşte şi-l cunoştea îndeajuns de bine încât să ştie că i-ar fi spus lucrurile alea dacă era cazul. Era direct, era mereu direct. Şi nu îi făcuse nimic, pur şi simplu avusese alte probleme pe cap. Cum de altfel şi ea fusese ocupată.
   Şi în momentul ăla, privindu-l în ochi, simţindu-l lângă ea, îl credea. Îi era clar că fusese sincer în tot ce îi spusese. Atâta tot că el era destul de nehotărât de fel. Şi vedea că chiar nu vrea să o rănească. Multe lucruri deveniră clare şi deşi îşi dădea seama că dacă ar fi din nou paranoică ar putea să strice totul, era fericită! Se bucura că cineva o apreciază pentru ceea ce e... Era plăcut să ştie că el e conştient că ea înseamnă mai mult decât restul. Era de nepreţuit.
   Şi atunci a decis să creadă. Să creadă în el.