Era singură în aceeaşi cameră pe care nu o părăsise de două săptămâni. Pe aceeaşi canapea pe care toate visele ei au prins viaţă stătea acum şi-şi plângea de milă. N-avusese niciodată noroc, dar de fiecare dată suferea la fel. Unii erau mai drăguţi, unii... nu prea, dar de fapt niciunuia nu îi păsa de ea, de sentimentele ei, de gândurile ei. Se săturase să fie mereu ea cea care plânge, dar nu ştia cum să oprească asta. Cu sentimentele nu ai niciodată suficientă experienţă încât să le poţi controla. Ea nu vroia să-i facă pe alţii să sufere, vroia doar ca să apară şi în viaţa ei cineva care să o facă fericită în loc de tristă. Era singurul lucru ce-l dorea şi de care nu avea parte...
Deşi speranţa ei era frântă de mult, continua să se uite cu disperare la ecranul telefonului, aşteptând ca acesta să sune, dar - ca de obicei - nimic. Îi era dor să vadă numele lui acolo, ca în zilele bune.
Nici măcar ea nu ştia de ce răscolea toate amintirile astea în loc să le uite şi să treacă peste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu