Noaptea aia...

   2 ani deja. Timpul a zburat. Atât atunci, cât şi de-atunci până acum. Mie încă-mi pare că ar fi fost ieri totul. Bine, nu ieri, dar cu câteva săptămâni în urmă. 

   Acum că vreau să vorbesc despre asta nu pot. Parcă mi se opresc cuvintele în gât. Aş putea să scriu... ce? Nu ştiu ce. Pentru că nu prea am ce. 

   Nu s-au întâmplat multe. Nu s-a întâmplat nimic în ochii altora. Chiar şi în ochii tăi totul a fost nimic. Însă pentru mine, atunci, era minunat. Aveam întreaga lume la picioare, chiar dacă eram... unde eram. Atunci am fost cu adevărat fericită. Cel mai fericit moment din viaţa mea aş putea spune cu uşurinţă că a fost ăla. Ei bine, noaptea aia. Ştiam că n-avea să dureze. Ştiam chiar atunci. Eram sigură că e prea frumos să fie adevărat. Şi aşa a fost. 

   Dar am amintirea acelei fericiri şi-o voi avea mereu. Şi mă voi consola cu ea până data viitoare când am să fiu la fel de fericită (sau poate mai fericită?). Am să ştiu că fericirea există undeva şi că ceea ce trebuie noi să facem este doar să o atingem. 

   Chiar dacă sentimentele faţă de tine mi s-au schimbat de multe ori de atunci, de nenumărate ori, fericirea ce-am simţit-o... e acolo. Nu pleacă şi nici nu cred că va pleca prea curând. 

   Da, a fost o prostie, un nimic, ceva nesemnificativ, dar a fost cel mai bun lucru care mi s-a înâmplat. Vreodată. Cel mai aproape de... romantism? De iubire? Pe acolo pe undeva... Trist, ştiu. Nu vă spun ce e, îl păstrez pentru mine. Ca pe o comoară. Comoara mea. A fost magic pentru mine. 

   Am citit ce-am scris în jurnal (un amărât de document Word de fapt) atunci. Şi, deşi n-aş fi crezut, chiar uitasem un detaliu. Un detaliu care mi-a dat fiori când l-am citit şi mi l-am amintit. A fost atât de drăguuuţ! 

   Oare sentimentele mele revin încet-încet la cum erau atunci? Nu... nu, sigur nu. Adică, de ce ar reveni? Atunci ne întâlneam mai des, acum nu te-am văzut de... să vedem... câteva luni. 

   Mi-ar plăcea să retrăiesc noaptea aia. Cu sentimentele de atunci şi cu mintea de acum. Nu cred c-ar fi ceva diferit, dar... chair aş vrea. Aş vea să mai simt gustul fericirii, măcar de-ar fi pentru 5 minute. Ăla a fost un moment în care, deşi aveam doar 15 ani, am zis „Doamne, acum pot să mor că sunt fericită!”. Ce-i drept, nu mai cred acelaşi lucru şi acum :D.

   E dubios. Vorbesc despre noaptea aia de acum 2 ani (exact 2 ani din câte îmi amintesc), pe când ieri se aniversa 1 an de la o altă noapte. De fapt seară, nu noapte. Despre aia de ce n-am simţit nevoia să scriu nimic? Probabil pentru că cu el, deşi mi-a fost bine, n-am fost fericită. M-am simţit ca o cârpă mai mult sau mai puţin. Pentru că ştiam că nu-i păsa de mine nici cât negru sub unghie. Şi totuşi mă amăgeam... 

   Tu însă, nu ştiu, eşti altfel. Eşti singurul pe care, cred eu, chiar l-am iubit. Deşi clar n-a fost nimic între noi. Dar eu aşa consider, că te-am iubit. Şi eşti altfel pentru că după ce „mi-a trecut” am continuat să vorbesc cu tine, să încerc să îţi fiu prietenă. Şi tu ai continuat să-mi vorbeşti după ce ţi-am spus ce simţeam. Nu m-ai evitat. Ai fost... altfel faţă de restul. 

   În fine... am spus destule. Am scris prea mult fără să spun nimic de fapt. Esenţa e că, în noaptea aia, nimicul tău a însemnat totul pentru mine. Noaptea aia m-a învăţat că există fericire. Aşa că... 

la mulţi ani fericirii?

   P.S.: Îmi cer scuze că în mare parte m-am adresat unui el sau chiar mie însămi, însă aşa am simţit nevoia să scriu. Am şi aşezat totul altfel în pagină, tot pentru că aşa am simţit eu nevoia.

   P.P.S.: Dacă cumva citeşti asta mă bucur că aflii ce-am simţit atunci şi-am fost prea timidă să-ţi spun. De asemenea ştiu că eşti destul de matur încât să nu laşi nişte sentimente trecute să strice faptul că acum suntem prieteni. Aşa-i? ;;)

Fir-ar, iar e ora 2 şi eu nu dorm... În noaptea aia n-am dormit aproape deloc... 

Noapte buna! :)