Ploaie de vară

   Ce poate fi mai perfect decât asta? Nimic, vă spun eu, nimic!
   Stau la fereastra şi ascult ploaia. Mereu îmi place să o ascult. Sună atât de liniştitor. Parcă trist şi vesel în acelaşi timp. Stropii mă udă prin geamul deschis. Privesc în sus şi văd cerul luminat de-un fulger. Apoi o adiere. După care tunetul. Ploile astea de vară... ştii că-mi amintesc de tine, nu? Nu, nu ştii. Dar poate ar trebui să ştii. Şi-acum îmi amintesc al naibii de bine. Mi-e dor de o noapte din aia cu tunete care sună precum nişte lovituri de tun ce zguduie pământul. Să simţi că tremură totul în jurul tău şi tu să n-ai nici cea mai mică grijă... Adică, eu una, n-aveam nici o grijă. Stropi de ploaie ce cădeau peste noi, dar nu ne atingeau... Mereu, mereu mi-a plăcut ploaia.  Mirosul ploii pe asfaltul uscat, încins... (Aveaţi habar că acest miros se numeşte „petrichor”? Am aflat şi eu relativ recent... Mi se pare amuzant.) Mirosul ploii în nisip. Stropi de ploaie ce-şi coriau drumul printre frunzele copacilor până la... noi. Tu nu mai ştii. De fapt, poate mai ştii, dar ţi se pare şi-acum la fel de amuzant. Şi nesemnificativ. Da, acum e nesemnificativ. Dar atunci... atunci, acum vreo doi ani, a însemnat lumea pentru mine, prostuţule! Acum... acum am mai trecut prin una-alta şi nu-mi mai las inima înşelată aşa uşor... De fapt, acum mi-e chiar greu să am încredere în faptele oamenilor. În faptele tale? Dac-ar fi la fel ca atunci oare aş simţi acelaşi lucru? Aceeaşi fericire euforie? Poate că da, dar aş fi conştientă că e doar pe moment. Uf, n-am scris atunci despre asta pentru că n-aveam (încă) blog, dar am tot zis c-o să o fac. Trebuie s-o fac. Până nu uit!
   Dac-ai ştii tu... dac-ai ştii tot ce-am în cap. Ai râde de mine până n-ai mai avea aer, probabil. Sau nu. Dar eu oricum nu-ţi spun. Eu nu-ţi spun niciodată, nici ţie, nici nimănui, şi de-aia mă simt atât de singură şi neînţeleasă uneori. De ţi-aş spune tot... de-aş avea eu curajul să fac tot ceea ce gândesc şi-mi doresc cu adevărat... Poate ar fi altfel. Poate aş ştii şi eu exact ce simt. Şi-aşa sunt tare derutată. Dar o să-ţi zic. Cândva o să-ţi zic. O să fac tot ce-mi trece prin cap pentru că o viaţă am. Şi nici tu, nici alţii nu citesc gânduri. Dacă aştept să faci tu ceva, n-o să ajung niciunde. Aşa că o să fac eu ceva. Nu ştiu ce. Ceva. O să mă lămuresc naibii ce-am în cap. Şi-n inimă. Sper că nu-i nimic. Şi totuşi, ce mi-ar plăceaaa ca-n inima ta să fie ceva. Dar, asta e, nu e.
 
   Mi-a spus cineva ieri, într-o discuţie totaaal irealistă, că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi insişti asupra acelei dorinţe - cândva, cumva, se va îndeplini. Mi-a spus persoana respectivă că ea aşa a păţit. Eu am o singură dorinţă (de care-mi pasă cu adevărat). Şi abia aştept să devină realitate!


   P.S.: Am ceva probleme cu netul de vreo săptămână şi nu-mi prea permite să fac multe. În general citesc ce-aţi scris, dar cu greu reuşesc să las comentarii sau să postez ceva. Aşa că ne auzim când îşi mai revine sau are momente mai bune. Eu mă-ntorc la ploaia mea. Vroiam să vă las şi-o melodie, dar nu-mi permite nenorocitu' ăsta de internet. Poate cu alta ocazie! :D