Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor.