Happiness

   Tocmai se întorcea acasă de la librărie. Îşi cumpărase cea mai tare carte posibilă şi abia aştepta să o citească. Durase ceva până reuşise să strângă banii pentru a şi-o lua. Nu că ar fi fost săracă, însă ai ei nu prea îi dădeau bani de buzunar. Acum că în sfârşit avea cartea în mână, avea un zâmbet imens pe faţă.
   La două străzi de librărie se opri şi intră în piaţă. Mama ei o rugase să cumpere nişte prune pentru dulceaţă. Găsi destul de repede o tarabă cu prune mari şi proaspete, aşa că se opri să cumpere câteva. Odată oprită, observă că pe aceeaşi tarabă era şi zmeură. Îi plăcea mult zmeura şi nu mai mâncase cam de când era mică. Pe atunci tatăl ei obişnuia să îi aducă de fiecare dată când venea din lungile lui călătorii pe timpul verii. Zâmbi la acea amintire. Acum nu se mai înţelegea atât de bine cu el... Se decise brusc să cumpere şi nişte zmeură.
   Ajunsă la două blocuri de casă, mai avea puţin până să ajungă la magazinul de unde trebuia să cumpere pâine. Căutându-şi portofelul prin geantă, nu observă că din sens opus venea cineva, aşa că se ciocni de acea persoană. Plasa cu prune se rupse şi toate prunele se împrăştiară pe asfaltul încins. Noroc că zmeura era în siguranţă, într-o punguţă din geanta ei.
   - Vai!
   - Hopa..
   - Ăăăh... hei! spuse ea cu un zâmbet strâmb şi puţin uimit pe faţă.
   - Lasă-mă să te ajut!
   Era un el. Îl cunoştea. Făcuseră clasele I-VIII în aceeaşi şcoală, doar că el terminase cu doi sau trei ani mai repede. Se ştiau din vedere, dar... atât.
   Au început să strângă împreună prunele care mai puteau fi strânse. Multe din ele se rostogoliră rapid până în şosea, iar acum erau călcate de maşini. 
   - Gata. Te descurci să le ţii? Cu plasa aşa, ruptă... ?
   - Da, mă descurc eu cumva. Merci de ajutor.
   - Nu ai pentru ce. Şii... ce mai faci tu?
   - Uite, bine. Veneam de la librărie şi mă grăbeam să ajung acasă, să mă apuc să citesc ce mi-am cumpărat, spuse ea încheind cu un zâmbet mare. 
   El îi întoarse zâmbetul.
   - Tu? Ce mai faci?
   Băiatul începu atunci să îi vorbească despre facultate, despre unde lucrează şi altele. Arătau caraghios aşa, în mijlocul drumului, stând şi povestind, ea cu plasa cu prune în braţe.
   - Nu vrei să stăm jos, pe bordură? Sunt cam grele prunele astea.
   - Ba da. Şi tu? continuă el. Acum începi facultatea, nu?
   - Nuu, mai am un an de liceu.
   - Ah, piticotule.
   - Ce pot să fac, aşa m-a făcut mama...
   - Ce-i drept, eşti drăguţă aşa.
   - Mulţumesc, răspunse ea cu un zâmbet timid.
   El păru să o studieze pentru o clipă.
   - Îmi place că mai tot timpu' când te văd, zâmbeşti.
   - Serios? Era puţin surprinsă de ceea ce tocmai îi spuse; ea nu era prea zâmbăreaţă de fel. Nu mi-am dat seama de asta, continuă ea.
   - Eh, noroc că port eu ochelari, văd totul!
   Au râs împreună, după care s-a aşternut o tăcere destul de stânjenitoare, însă nici unul nu se ridică să plece.
   - Vrei zmeură? întrebă ea, menţinându-şi un zâmbet pe chip şi scoţând punguţa din geantă.
   - Mai întrebi?!
   După ce au terminat de mâncat toată zmeura în timp ce povesteau şi râdeau, s-au ridicat şi-au plecat fiecare în treaba lui, cu câte un zâmbet mare pe buze. În timp ce înainta spre magazin zâmbind, picioarele fetei tremurau atât de tare de parcă erau făcute din gelatină... 

(Va urma?!)

P.S.: Ar trebui oare să vă povestesc şi realitatea din spatele acestei povestioare?