Era dimineaţa devreme, iar soarele începea să pătrundă timid prin fereastră, luminând camera. El era treaz şi o privea cum doarme liniştită cu capul pe pieptul său. Părea mulţumită, împăcată, fericită. Fusese prima noapte pe care o petreceau împreună. Pentru ea fusese prima dată când făcuse dragoste. Iar el... el era un porc. Stătea treaz privindu-i chipul inocent. Ea zâmbea în somn. Se gândi că tocmai făcuse o mare, mare prostie. Ei doi nu erau un cuplu, nu erau împreună, iar el profitase de cât de mult îi păsa ei de el şi, deşi ştia că era virgină, se întâmplase. Şi el o plăcea. Mult. Se simţea foarte atras de ea, dar... el nu era genul pentru o relaţie stabilă. Iar ea... ea era un copil. Un copil care îi sucise minţile totuşi. Fata asta nu merita ce-i făcuse el. Ce-i făcea el. Ea merita mai mult. Merita tot. El însă, deşi ar fi vrut să-i ofere ceea ce merita, nu se credea în stare. Îi era frică să n-o dea în bară. Oricum o dăduse deja. Nu trebuia să fi permis să se ajungă atât de departe. Dar nu se putuse abţine, iar acum era prea târziu. Lucrurile nu mai puteau fi schimbate. Şi ce era de făcut acum? Chiar atunci ea se mişcă, lipindu-se mai tare de el şi strângându-l în braţe. O strânse şi el mai tare. Oare ar fi în stare să se schimba? Pentru ea?
Era o seară rece de decembrie. Iarna abia începuse, iar afară totul era deja alb, acoperit de o pătruă destul de groasă de zăpadă. O oarecare ea, o fată simplă, cuminte şi retrasă, o fată la locul ei care nu suporta frigul şi zăpada fiindcă în lumea ei era oricum rece, se plimba singură prin frig, printre fulgii albii care valsau încet spre pământ. Nu obişnuia să facă asta, mai ales când duşmanul ei cel mai mare - zăpada, acoperea totul, însă în ultima vreme simţea nevoia să evadeze cumva. În casă se simţea presată de emoţii şi gânduri negative. Afară se simţea parcă mai eliberată de toate astea şi reuşea oarecum să îşi pună o oarecare ordine în gânduri. Pe el nu-l mai văzuse de o lună. O lună grea şi tristă. Deşi el nu făcuse nimic să o rănească, tot felul de gânduri negre o asaltau - poate că l-a plictisit, poate că o vede ca pe un copil, poate că... Susţinuse sus şi tare că nu are nici o treabă cu el, că nu ar fi niciodată cu cineva ca el din diferite motive, însă de când îi scăpase printre degete simţea că viaţa ei nu mai are nici un rost şi că încet-încet lumea i se destramă. Şi era ciudat, fiindcă nu se mai simţise atât de afectată de ceva atât de minor până acum. Încă îşi repeta că nu s-a îndrăgostit, însă nu se putea abţine să nu se gândească la tot ce îi spusese el... la cum zicea că nu l-ar deranja să se plimbe prin zăpadă (pe care nici el nu os uporta) dacă ar avea lângă el un suflet cald ca ea... O lacrimă îi apăru în colţul ochiului gândindu-se că niciunul din acele lucruri nu se vor întâmpla, însă o şterse repede. N-avea rost să plângă pentru sau după el. Şi, în plus, ştiuse de la început în ce se băga. Plimbându-se în continuare, a ajuns într-o parte a oraşului pe care nu o ştia prea bine, însă ştia cum să se întoarcă acasă de acolo. A ales însă să meargă mai departe. Pe străzile luminate de decoraţiunile de Crăciun erau din ce în ce mai puţini oameni. Numai pe alocuri grupuri de copii, care păreau să nu obosească niciodată, duceau adevărate bătălii cu zăpadă. Uitându-se la ei îşi aminti cât iubea zăpada şi apropierea sărbătorilor de iarnă când era de vârsta lor. Privindu-i absorbită ce amintiri, nu văzu că la doi paşi în faţa ei cineva se chinuia să îşi curăţe maşina de zăpadă şi se ciocni de el. - Hopa, scu... Serios?! Cum era posibil aşa ceva? Cum să dea tocmai de el? Tocmai acum? - Hei, îi spuse el zâmbind vizibil surprins. Ce... faci? - Umm... mă plimb. - Singură? - Da. Ajută. - Stai două minute să termin, să adun tot de pe aici şi vin cu tine. Dacă vrei. Nu te-am văzut de ceva timp... „Mda, de parcă asta ar fi vina mea” gândi ea. -Ok, îi răspunse. Termină în grabă şi îşi strânse toate uneltele, iar apoi plecară să se plimbe. Mergeau unul lângă altul, însă nu se priveau, nu se atingeau. Vorbeau despre nimicuri... şcoală, lucru, prieteni... La o cotitură el o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa sper el. Strada era aproape pustie, iar zăpada continua să cadă în jur. Se priviră în ochi, iar el îi zâmbi. Zâmbi şi ea. - Sărută-mă, spuse el. - De ce? Ţi se pare că meriţi? - Hai, taci şi pupă-mă! Şi s-au sărutat. Un sărut din care el nu mai voia să se desprindă, iar ea... ea simţea că fluturaşii nu-i mai încap în stomac şi că inima îi va ieşi din piept în orice clipă. Şi totul era perfect, până când... Continuând să o ţină în braţe, el se aruncă pur şi simplu în zâpadă. Un mic ţipăt îi scăpă printre buze ei, după care râse. Râse şi el. Voribiră despre multe în seara aia şi ea realiză cât de stupidă fusese. Realiză că toată disperarea ei fusese cauzată doar de faptul că fusese paranoică. De faptul că îşi interzicea să continue să sepre, fapt care o sfâşia în interior mai mult decât orice altceva. El nu făcuse nimic să o rănească, nu-i spusese că nu o vrea sau că îl plictiseşte şi-l cunoştea îndeajuns de bine încât să ştie că i-ar fi spus lucrurile alea dacă era cazul. Era direct, era mereu direct. Şi nu îi făcuse nimic, pur şi simplu avusese alte probleme pe cap. Cum de altfel şi ea fusese ocupată. Şi în momentul ăla, privindu-l în ochi, simţindu-l lângă ea, îl credea. Îi era clar că fusese sincer în tot ce îi spusese. Atâta tot că el era destul de nehotărât de fel. Şi vedea că chiar nu vrea să o rănească. Multe lucruri deveniră clare şi deşi îşi dădea seama că dacă ar fi din nou paranoică ar putea să strice totul, era fericită! Se bucura că cineva o apreciază pentru ceea ce e... Era plăcut să ştie că el e conştient că ea înseamnă mai mult decât restul. Era de nepreţuit. Şi atunci a decis să creadă. Să creadă în el.
Sunt bine... teoretic. Nu ştiu, eşti bine atunci când eviţi în mod intenţionat sa te simţi rău? Afara ninge de azi dimineaţă. Am auzit c-ar avea vreo 20 de cm zăpada. Acuşi trebuie să ies din casă să mă întâlnesc cu două prietene... fir-ar, n-aş vrea să ies. Îmi e dor de când îmi plăcea zăpada... şi Crăciunul... Vreau să-mi placă şi acum, dar nu-mi plac. Nu ştiu de ce... Ştiu doar că mi-ar plăcea ambele dacă aş avea un el cu care să mă plimb ţinându-ne de mână printre fulgii de zăpadă. Un el care să mă încălzească în gerul de afară. Un el cu care să împodobesc un brad. Un el care să-mi aprecieze prăjiturile. Un el...
Şi-am fost aproape de a-l avea, cred. Foarte aproape. Însă nu ştiu ce s-a întâmplat... Iar acum mă gândesc câte s-au întâmplat în două luni. Aşa puţine şi totuşi aşa multe. Lucruri neînsemnate, lucruri de care nu mi-a păsat. Acum însă aş da timpul înapoi să le mai trăiesc o dată. Am fost speriată, acum sunt disperată. Mă minţi sau nu, n-am de unde să ştiu. Mi-aş dori să n-o faci şi să te cred, dar nu am răbdare să îţi dovedeşti spusele. Mă aşteptam să... spui ceva... azi. Deşi am adorat să te cred şi să visez la tine, cred că trebuie să încep să te urăsc. E singura cale să mă departez de tine. Dar nu vreau să mă depărtez de tine... doar tu vrei să te depărtezi de mine. Ce-i, te-am speriat? Cu ce? De ce? Am visat multe lucruri întâmplându-se cam pe vremea asta şi uite-le cum nu se mai întâmplă. Mi-ai zis că, deşi nici ţie nu îţi place zăpada, ţi-ar plăcea să te plimbi prin ea cu „un suflet cald”. Mi-ai spus de multe ori suflet cald... dar nu sunt. Sunt rece. Sun încheţată. Sunt de piatră. Nu pot simţi nimic frumos şi pozitiv. Tot ce simt e trist. Îmi pare rău... Îmi pare rău că nu te-ai gândit că sunt doar un copil înainte de... toate astea, atunci când mie nu-mi păsa. Ştiu că n-ai vrut să te joci, dar uite c-ai făcut-o. Ştiu că tu crezi că mi-e bine aşa, dar tu nu mă ştii. Tu nu ştii că vreau să mă schimb şi că tu m-ai fi ajutat. Tu nu ştii ce-mi doresc, iar eu aş fi fost oricum prea timidă să-ţi spun tot ce-mi trece prin cap. Îmi doresc doar ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat... Şi nu înţeleg de ce pe moment nu simţeam nimic şi acum le vreau înapoi. Nu am răbdare... Nu te iubesc, dar te vreau. Aş vrea să cred că şi tu vrei, că mă vrei, însă îmi vine greu să-ţi cred cuvintele atunci când faptele dovedesc fix contrariul... Ce mă fac eu cu tine?!
I miss your tan skin, your sweet smile
So good to me, so right
And how you held me in your arms that September night
The first time you ever saw me cry
Maybe this is wishful thinking,
Probably mindless dreaming
But if we loved again, I swear I'd love you right!
Starea mea de acum e... relativ bună. Nu e perfecta, dar sunt ok. Nu ştiu cum voi fi însă după ce termin de scris tot ce am pe suflet. Simt c-am mai făcut asta cândva, dar nu ştiu când... am o senzaţie de deja-vu. Ok, here it goes... Sunt foarte instabilă. Mi-am pus în minte de zeci de ori să scriu despre ce simt, deşi nu ştiu cu exactitate ce simt, însă când mă vedeam în faţa ecranului nimic nu ieşea din mine. Nu am chef de nimic şi ma simt cumva fără rost. Nu mai mănânc cât ar trebui, nu mai dorm cum ar trebui. Ştiu că-mi fac rău, dar, până la urmă, corpul meu îşi face singur asta. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la lucruri ce s-au întâmplat sau ce ar fi trebuit să se întâmple. E ciudat că ştiam că ceea ce vreau nu are viitor, iar acum că mi s-a confirmat treaba asta tot „rănită” sunt. Nu-mi ies din minte anumite momente, gesturi sau cuvinte... Nu mă pot opri din a mă gândi la „altădată”, „data viitoare” şi tot restul... Toata lumea îşi face griji în privinţa mea şi nici măcar eu nu ştiu de ce reacţionez aşa. Nu e ca şi cum aş trăi o ditamai drama... M-am săturat să nu am nimic din ceea ce vreau. M-am săturat să plâng fără sens, iar faptul că scriu asta mă face din nou să plâng. Nici măcar nu ştiu de ce. Poate pentru că l-am crezut atunci când mi-a spus că nu se va termina fix aşa cum s-a dovedit că se termină. E o prostie. Mi-e frică. Mi-e frig şi frică. E decembrie şi vine Crăciubil. Vine vacanţa, pe care o aştept, dar mă întreb - cum îmi vor fi zilele? Mi le voi petrece plângând ca proasta? Doamne, ce-i cu mine?! De ce naiba reacţionez aşa? Futui! Simt că, deşi tot n-am scris ce simt, nu mai pot scrie nici un cuvând în plus. Vreau să mă calmez şi să am răbdare şi... să treacă. Să treacă tot. Oh, pe cine mint? Eu nu vreau să treacă. Eu vreau să se întoarcă... Nu înţeleg exact de ce ai reacţionat aşa... Nu e ca şi cum ţi-aş fi cerut vreodată ceva. Nu-mi trebuia sa te vad zilnic, nu-mi trebuia să ştiu tot ce faci, eram ok cu oricât de puţin ai fi vrut să dai. Nu ţi-am dat nici un semn că aş fi disperată. Mi-ai spus că nu te-am plictisit şi că trebuie doar sa prind puţin curaj. Şi când l-am prins nu mai vrei să mă vezi?! Mă rog, n-ai spus tu asta, dar n-ai spus nici opusul... Nu mai suport. Vreau şi nu mai vreau. Sunt conştientă că te gândeşti că mi-e cu mult mai bine dacă mă laşi în pace şi aşa şi e, într-un fel. Îmi era bine daca mă lăsai în pace de la început... poate. De ce eşti tu aşa de indecis? Şi eu aşa de nerăbdătoare? Mă uit la TV şi o văd pe o tipă... aş vrea să fiu ca ea. Ţi-ar plăcea asta. Mi-ai zis că sunt pupabilă, dar pun pariu că ea e mai pupabilă decât mine... Dar nu sunt şi n-o să fiu vreodată ca ea. Of, vreau să pleci! Dar ia-mă, te rog, cu tine...
