You don't like me, you just like the chase

   Erau un el şi o ea. El era un baiat normal, cu capul pe umeri de cele mai multe ori, dar era îndrăgostit de ea. Ar fi făcut orice să fie împreună. Dar ea nu-l plăcea pe el. Ea suspina după mulţi alţii care nu-i acordau niciodată atenţia pe care şi-o dorea. Mereu când ea vărsa o lacrimă pentru vreun băiat, el era acolo şi-o o prindea, transformând-o în zâmbet. Nu suporta să o vadă tristă.

   Ea ştia despre sentimentele lui. La început a fost speriată de situaţie. Nu i se mai întâmplase niciodată asta. Şi se simţea ciudat, pentru că îl văzuse mereu doar ca pe un prieten, nimic mai mult. Uneori îi părea rău că nu simte acelaşi lucru pentru el. Pentru că era conştientă că el ar fi făcut orice... ca s-o aibă, ca să n-o piardă. Şi mereu când se lovea de o dezamăgire se gândea la cum ar fi dacă fraierul ce nu-i dă atenţie s-ar purta cu ea cum se poartă el. Şi în ultima perioadă se gândea tot mai des la asta.

   Toţi băieţii pentru care simţea ceva întorceau spatele sentimentelor ei. Şi ea era din ce în ce mai rănită. Simţea că nici cu prietenele nu mai poate vorbi deschis... Se simţea închisă într-o lume... tristă, decolorată, fără pic de iubire. Doar cu el vorbea mereu. Şi chiar de nu-i spunea tot ce o macină, se simţea mai bine de fiecare dată. 

   Într-o zi şi-a dat seama că el e singurul care îi mai e cu adevărat alături. Şi, tot atunci, şi-a dat seama că începe să simtă. Gândindu-se la asta, sentimentele pentru el creşteau pe zi ce trece. Nu se sfia să îi arate asta şi lui. El era, bineînţeles, în culmea fericirii. Nu se aşteptase ca lucrurile să ia o întorsătură aşa bruscă în favoarea lui. Şi-a fost frumos cât a durat. Câteva zile, săptămâni au fost fericiţi amândoi. Dar... mereu există un dar. În timp ce ea se ataşa tot mai mult de el (oare fiindcă fugea de singurătate?), el se distanţa tot mai mult de ea. Nu mai era el - aşa cum îl cunoscuse... Nu se mai purta la fel, nu mai vorbea la fel. Nu ştia ce să creadă. Şi aşa şi-a dat seama... că e singură.