De gheaţă.

   Astăzi a nins. Pentru prima dată în an. Când am văzut... m-am blocat. Priveam zăpada cum cade din cer de parcă ar vrea să acopere ceva, să purifice, poate, prin albul ei. Toată lumea se bucura de fulgii albi, pufoşi ce-şi făceau drum spre sol. Eu? Eu nu. Mai puţin şi plângeam. Nu vreau frig, nu vreau iarnă, nu vreau zăpadă. Vara era singura care mă mai încălzea. Acum am rămas singură, cu un suflet de gheaţă. Nu într-un sens rău, într-un sens... trist. Nu mai ştiu să iubesc. Nu mai înţeleg de ce trebuie să iubesc. Când iubirea îţi aduce doar lucruri rele, ce să mai crezi? Să ţi-o mai doreşti? De ceva timp nu mai ştiu pe cine să iubesc. Prietenii şi familia au rezervat un loc al lor în sufletul meu, pentru că pe ei îi iubesc într-un alt mod. Dar pe un el... pe un el nu mai ştiu să-l iubesc. Când iubesc? Mereu mi-am dorit iubire, şi-am sperat, şi-am visat, şi toate „dulcegăriile” ce le vedeam la cuplurile din jur mi le doream şi eu. Şi-acum toate astea pur şi simplu mă dezgustă. M-am scârbit să-i văd pe toţi cum se alintă. Nu într-un sens rău - mă bucur pentru ei, mă bucur că se iubesc, dar pur şi simplu... nu mai e ceva ce-mi doresc pentru mine. Cu toate astea, nu sunt tristă. Doar derutată. 

   Asta e... Până şi mie mi-e milă de mine. Momentan... nu mai cred în iubire. Acum fulgii de zăpadă sunt singurii care-mi sunt alături. De mine nu se tem, pentru că n-am căldura necesară să-i topesc, să-i ucid. Suntem la fel -  de gheaţă.