duminică, 6 noiembrie 2011

Crăciun?

   Era 24 decembrie - seara Ajunului Crăciunului. Era în jur de ora 6, iar copiii deja alergau fericiţi pe străzi, mergând cu colindul din uşă în uşă. În oraşul lui, fulgii de zăpadă dansau graţios în drumul lor spre sol. O pătură albă era deja aşternută pe jos, făcând ca peisajul să fie unul de basm.
   Ea tocmai ajunsese în oraş. Plecase de dimineaţă cu trenul, sacrificându-şi Crăciunul alături de familie pentru a-i face lui o surpriză. Una plăcută spera.
   Avea adresa lui, aşa că a luat un taxi care a lăsat-o fix în faţa uşii. A bătut timid: ştia că-i va deschide unul din părinţii lui şi era emoţionată şi puţin ruşinată. Cutia de cadou din braţele ei devenea tot mai grea. Uşa se deschise şi în prag apăru o doamnă purtând un şorţ de bucătărie pe care se vedeau „urme de prăjituri”.
   - Bună seara! Umm... D. e acasă?
   - Ah, scumpo, tocmai a plecat la colindat cu prietenii săi.
   - Bănuiesc că nu ştiţi la ce oră se întoarce, nu?
   - Nu... îl pot suna, dacă vrei, şi...
   - Nu, lăsaţi. Să nu-l sunaţi vă rog, nu-i spuneţi că am trecut pe aici. O să vorbesc eu cu el. Mulţumesc şi scuze de deranj! O seară plăcută! Crăciun fericit!
   - La fel şi ţie, dragă!
   Puţin dezamăgită, s-a pus jos pe treptele ninse şi reci, decizându-se să-l aştepte. Timpul trecea, zăpada se aşternea în continuare şi nici urmă de el. Ştia că n-o să apară prea curând, dar n-avea încotro. Acasă nu se putea întoarce, fiindcă trenurile nu circulau în seara de Ajun şi nici nu cunoştea pe altcineva în oraş. I se făcea tot mai frig. A pus cadoul lângă ea şi încerca să-şi încălzească mâinile suflând peste ele. Nu ajuta prea mult.
   Era deja ora 9. Ce Crăciun am şi eu! Pe stradă! N-am putut sta acasă cu ai mei? Ce-am păţit?! Ce caut aici? E clar, am înnebunit!
   Ora 11. Tremura toată. Temperatura era cu mult sub zero. El nu apărea. Începuse să plângă. Nu mai putea... îşi petrecea Crăciunul singură, în stradă din cauza lui... Nu-l suna - nu vroia să strice surpriza... Stătea pe trepte plângând şi-l aştepta.
   În jurul orei 12 şi jumătate - da, deja era Crăciunul - se auziră nişte paşi apropiindu-se. Un băiat mergea - nu prea drept - în direcţia ei. Ea avea faţa în palme - nu-i mai păsa de nimic. Plângea în continuare.
   - Ce curvă-mi plânge mie la uşă?
   Era el. Era beat. Ea a privit în sus, l-a privit în ochi cu ochii ei roşii, umflaţi şi înlăcrimaţi, s-a ridicat şi a plecat cu paşi repezi, plângând şi lăsându-l pe el şi cadoul în urmă. Când a văzut-o, el a încremenit. S-a trezit de tot din beţie. Nu-i venea să creadă ce prostie tocmai spusese. A fugit după ea şi a ajuns-o din urmă. A oprit-o, punându-se în faţa ei şi prinzând-o de umeri. Ea plângea. Plângea şi el acum.
   - Te rog, te implor, iartă-mă! Am băut prea mult şi nici în cele mai frumoase vise nu-mi imaginam că ai fi tu.
   - Stau aici şi te aştept de la ora 6! Am îngheţat complet! Şi tu apari făcându-mă curvă?!
   Lacrimi amare curgeau din ochii amândurora.
   - Doamne, micuţo! Iartă-mă, to rog, iartă-mă! De ce nu m-ai sunat? Aş fi fost aici imediat! Sau de ce nu ai bătut la uşă? Nu cred că te-ar fi lăsat mama să stai în stradă.
   - Am sunat... când am ajuns. Dar n-am vrut să deranjez şi te-am aşteptat afară...
   - Haide, te duc înăuntru că sigur nu ţi-e bine. Te rog din suflet să mă ierţi! Doamne, nu-mi vine să cred...
   - E ok, te-am iertat deja. Ia-mă în braţe!
   După o îmbrăţişare lungă, a condus-o în casă. Era atât de cald şi de bine... Imediat apărură părinţii lui cu o expresie de uimire pe chip.
   - Să nu vă aud că-mi comentaţi ceva! Fata asta şi-a petrecut toată ziua într-un tren şi toată seara afară, pe trepte, doar ca să-mi facă mie o surpriză. Măcar un pat cald unde să doarmă îi putem da.
   - Vai, draga de tine, de ce nu ai spus că vrei să-l aştepţi pe D.? Te-aş fi invitat înăuntru...
   - Mamă, gata cu astea. Îi faci un ceai cald, te rog?
   - Da, sigur. Du-o la tine în cameră între timp. O să vă aduc la amândoi şi câte ceva de mâncare.
   D. a dus-o în camera lui şi a obligat-o să se bage în pat, sub plapumă, până venea mama lui. El stătea şi o privea şi nu-i venea să creadă. A sărutat-o pe frunte, apoi a privit-o în ochi. Ea zâmbi.
   - Te iubesc, D.!
   - Şi eu pe tine micuţo, şi eu!

15 comentarii:

  1. te iubesc,din tot sufletul!muult de tot!
    mi-ai facut o seara minunata,ce frumos..iui,te iubesc mult,sti de ce >:D< :*

    RăspundețiȘtergere
  2. @Dorin: Nu pare:))
    @ Ada: Şi eu te iubesc!:* Mă bucur că-ţi place!

    RăspundețiȘtergere
  3. Limbajul folosit de tine, domnule Dorin, exprima o dezapreciere verosimila. Ai face bine ca data viitoare sa acorzi mai multa importanta detaliilor si sa fii mai concis in exprimare.
    Postarea este una foarte patrunzatoare, te adanceste in spiritul sarbatorilor combinat cu parfumul iubirii, probabil 2 dintre putinele lucruri pentru care merita sa faci sacrificii. Cu siguranta va fii printre preferatele mele la lectura de Craciun.

    RăspundețiȘtergere
  4. Postarea e chiar superba, dar nu vad cu ce a gresit Dorin atat de mult domnule anonim? Fiecare are dreptul sa-si exprime parerea asa cum crede el. Hai sa fim prieteni si sa ne bem berea:))

    RăspundețiȘtergere
  5. nu se primesc musafirii cu ..curul!UnV

    RăspundețiȘtergere
  6. foarte draguta povestioara, asta trebuie neaparar recitita de Craciun:)

    RăspundețiȘtergere
  7. aww..awwww...awwwwwwww:x :x :o3:o3..Frumos.DAr,cine ar face asa ceva in viata reala?

    RăspundețiȘtergere
  8. @Suky-Chan: Ma bucur ca ti-a placut. Nu prea multa lume ar face asa ceva in viata reala, dar e frumos sa visam, right?

    RăspundețiȘtergere