„N-am nimic”

   - Ce ai pui mic? Cine te-a supărat?

   - N-am nimic. Şi nu-mi mai zi aşa - nu sunt „puiul” tău!

   - Haide, nu mai fi morocănoasă! Ştii şi tu că-ţi place să-ţi spun aşa.

   - N-am spus că nu-mi place, dar nu e bine. Hai, lasă-mă! După ce ai fost plecat atâta timp şi n-ai dat nici un semn, acum vii şi mă iei cu „pui mic”? Nu, merci!

   - Aaa, deci asta era...

   - Era ce?

   - De asta eşti supărată - din cauza mea.

   - Îţi mai repet de multe ori că nu sunt supărată?

   - Da, sigur. (râzând şi luând-o îmbrăţişând-o)

   - Dă-mi drumul. N-ai nici un drept să faci asta.

   - Aaa, da? Şi atunci tu ce drept ai să te superi?

   - Văd că vorbesc cu pereţii. (dându-şi ochii peste cap)

   - Hei... dacă... dacă îţi promit...

   - Nu ai de ce să îmi promiţi mie nimic, n-am nici o legătură cu tine. Taci, te rog!

   - Lasă-mă să termin de vorbit! (ridicând tonul) Dacă îţi promit că nu mai plec niciodată de lângă tine, mă ierţi?

   - Nu am ce să iert. (privind în altă parte)

   - Haide, puiuţ! (şi o ia din nou în braţe) Promit... îţi jur că o să fiu serios. Vezi şi tu că m-am schimbat.

   - Da, văd că te-ai schimbat, dar... (şi izbucneşte în plâns)

   - Shhh!

   - (după ce s-a calmat) Să nu mai pleci niciodată, niciodată! Te iubesc!