I fucking miss you...

   Priveam ieri apusul... Culorile se îmbinau perfect, era frumos... Şi-atunci m-a izbit. Toate acele apusuri pe care le-am privit în decursul ultimilor ani. Mi-am amintit diferite momente şi totuşi... momente goale, seci, fără sens. Am realizat cât de multe am pierdut din prostie şi mai ales din timiditate, din idioţenia de a-mi ţine gura închisă. Mai presus de toate am pierdut un prieten. Doamne, am fi putut fi nedespărţiţi la cât timp am petrecut împreună! Dar nu, eu eram prea tăcută, tu nu erai prea vorbăreţ... de ce n-am fi obosit?! Ce fraieră am fost. Şi poate încă sunt dacă ne gândim la faptul că n-am curajul, tăria să te sun să-ţi zic măcar „bă fraiere, mi-e dor de tine, n-am cu cine să mai vorbesc!”. Oare ţi s-ar părea ciudat? N-am de unde să ştiu şi n-o să ştiu vreodată fiindcă încă sunt oarecum timidă. Şi încerc să mă abţin să scriu pe aici că mi-e dor de tine pentru că... dacă cumva o să citeşti? Ce-o să crezi?! Ştiu că-mi citeşti ocazional blogul... şi mă bucură asta :). Dar de asta nu prea pot sa spun exact ce gândesc, ce simt pentru tine. De teama ca tu să nu înţelegi altceva... Oricum, am observat că, dacă nu scriu despre asta, nu-mi mai rămân prea multe lucruri despre care să scriu. Mă înspăimântă dorul ăsta. E... ciudat. Şi mi-am zis că n-o să te caut şi-o să te las în pace pentru că odată şi odată tot o să apari. Sau o să mă cauţi tu (iar) poate. Sau o să te văd. Ceva! Şi dacă nu... nu ştiu. Mi-e chiar dor, tare, tare dor să vorbesc cu tine... Ce mă fac?! :(