Agonie sau extaz?

   Bună întrebare! Am o stare prea ciudata ca să-i pot răspunde însă. N-am mai avut timp de blog în ultima vreme şi nici n-o să prea am luna asta. Prea mutle teste, teze şi alte prostii legate de şcoală am pe cap. Abia îmi gasesc un pic de timp să stau şi să citesc câte ceva.

   Azi mi-e lene. Am de făcut multe teme la mate din urmă şi am şi de învăţat nişte comentarii la română pentru teză. Dar mi-e lene. E vorba de unul din romanele mele preferate (din literatura română!) - Enigma Otiliei - şi mie mi-e lene! N-am facut nimic până acum şi nici nu mă văd făcând prea multe. Mă voi alarma maine şi mă voi stresa că n-am timp de nimic, dar eh, aşa-s eu.

   În fine, astea sunt probleme absolut minore. În ultima vreme, lăsând şcoala la o parte, încep să cred că am probleme grave de memorie. Vreau să spun ceva şi în următoarea clipă uit. Pur şi simplu uit. Şi nu-mi amintesc oricât m-aş chinui. Mi s-ar părea normal dacă mi s-ar întâmpla doar uneori, dar păţesc asta de mai multe ori pe zi... which isn't quite normal. Poate dau în Alzheimer...

   Şi pe lângă faptul că sunt o uitucă în ultmul hal, în minte îmi apar mii de lucruri care mă derutează. Nu ştiu ce vreau... N-am mai vrut nimic de multa vreme şi acum... vreau. Dar nu ştiu dacă să vreau sau nu. Şi nu ştiu ce vreau. Nu-mi place aşa. Preferam să fiu nebuneşte îndrăgostita de cineva, să plâng că nu-mi acordă atenţia cuvenită şi orice gest drăguţ să-mi ridice speranţele la mii de metrii altitudine... de unde să plonjez, din nou, în gol şi să mă izbesc de solul umed, plouat cu propriile-mi lacrimi vărsate în timpul căderii. Dar aşa, când nu ştiu ce vreau şi pe cine vreau, un gest cât de mic din partea oricui mă face să mă îndoiesc. Chiar şi un simplu cuvânt lipsit de însemnătate şi spus în repetate rânduri mă poate face să-mi pierd echilibrul.

   Dar sunt puternică. Nu mai sunt aceeaşi fetiţă care varsă lacrimi în cădere, chair dacă înălţimea de la care cade e doar de câţiva centimetri. Nu. Acum sunt la înălţimea de 0 metri, cu mici şi rare variaţii. Şi de-ar fi să urc din nou la 1000+, m-aş asigura că nu am cum să cad. Şi dacă urcarea mea s-ar dovedi iarăşi o înşelăciune, n-aş mai cădea plângând. Nu aş mai umple solul de lacrimi. M-aş bucura de fiecare secundă din căderea aia, profitând la maxim de senzaţia că zbor. Şi ştii ce? Aş face cumva să te trag după mine.

   Deci: agonie şi extaz.