Părinţi - al doilea set

   Există în viaţa mea două persoane speciale foarte speciale. Recent a fost ziua lor şi am petrecut ceva timp cu ei, ocazie cu care faptul că ei sunt precum părinţii mei mi-a fost întărit. De multe ori mi-am dorit ca ei să fie cu adevărat părinţii mei... Îmi iubesc părinţii, nu mă înţelegeţi greşit, dar... cu ei totul ar fi fost altfel. Total diferit. Aşa... nu e rău nici aşa, dar nici perfect. Ce-i drept nimic nu e niciodată perfect.

   „Mama” (cea de-a doua, să-i zicem aşa) mi-a spus mereu că am fost şi voi fi mereu „primul ei copil”. Pe când părinţii mei m-au avut pe mine, ei îi spusese un doctor că nu poate avea copii şi, în sufletul ei, mă adoptase pe mine. Peste câţiva ani viaţa i-a adus o fericire şi a avut şi ea un copil, dar până atunci eu am fost singurul ei copil. Îmi amintesc de când a născut... mereu eram geloasă pe băieţelul ei, ca şi cum mi-ar fi luat ceva ce nu vroiam să dau nimănui. Aşa sunt toţi copiii bănuiesc. Acum ne înţelegem bine, foarte bine. Recent, la ziua „mamei” mele, aceasta m-a luat în braţe... nu mai ştiu pe ce motiv sau ce îmi spunea. Ştiu doar că mi-a repetat că eu voi fi mereu primul ei copil. Şi mama mea (cea adevărată)... ea nu mă strânge niciodată aşa în braţe... nu vorbeşte aşa cu mine... Poate ar trebui să vorbesc eu cu ea, ce-i drept, dar mi-a trădat încrederea atunci când eram mică... şi un copil pune mai mult la suflet unele lucruri, faţă de un adult, care poate nici nu le ia în considerare. Mi-au dat lacrimile strângându-mi în braţe a doua mamă... Nu ştiu dacă ea a văzut asta...

   Acum, când am crescut, semăn foarte mult cu cea de-a doua mea mamă. Şi când eram mică semănam bine. Ea e sora tatălui meu, deci, pe undeva prin ADN-ul meu, e justificată treaba. Sunt aproape identică cu ea la vârsta mea. Aş putea să zic foarte uşor că ea e mama - sigur nu m-ar contrazice nimeni.

   „Tata”... cel de-al doilea tată... El e minunat! În comparaţie cu tatăl meu real, care de mai multe ori m-a făcut să sufar, decât m-a făcut să fiu fericită, cel „de rezervă” întotdeauna a încercat să mă facă fericită. Şi chiar şi când plângeam, făcea mişto de mine până începeam şi eu să râd. Mi-a luat apărarea mereu şi a fost în favoarea mea chiar şi în certurile cu adevăraţii mei părinţi. Dacă stau bine să mă gândesc, el n-a fost niciodată supărat pe mine. Poate eventual pentru că nu mergeam mai des în vizită. În timp ce tatăl meu adevărat îmi spune că nu sunt suficient de bună şi că o grămadă de lucruri nu le merit, el nici nu pune la îndoială meritele mele. Atât cât poate, îmi face multe dintre „pofte”. Şi consideră mereu că sunt bună, cea mai bună.

   Nu am cuvinte să le mulţumesc pentru că există în viaţa mea! Mi-ar plăcea ca ei să-mi citească aceste gânduri, dar ştiu că, daca ei le-ar citi, ar ajunge si la urechile adevăraţilor mei părinţi şi mi-ar cauza probleme. Mai exista şi o altă variantă, ca adevaraţii mei părinţi să-şi dea seama unde greşesc citind asta şi să se schimbe, dar... nu risc. Aşa că o să împărtăşesc doar cu voi această dorinţă „ascunsă”. Sper să nu fiu criticată pentru ce-am spus aici... Cred oricum că mă veţi înţelege :).