Aparenţele ?!

   Acum ceva timp am ţinut foarte mult la un el. Ce-i drept, n-a fost să fie, dar ţineam enorm de mult la el. Şi nu avea nimic special: nu era strălucit de deştept, nu era nici frumos... nu era deloc frumos... bani nu avea... În fine, ideea e că îl plăceam fără ca el să aibă vreuna din aceste lucruri/calităţi, deci nu-mi păsa dacă era urât, prost sau sărac (dacă e să le ducem la extreme). Eu doar visam la el. Şi ştiu că şi acum aş putea foarte uşor să-l plac la fel de mult, dar de asemenea ştiu ca nu-i cazul să mă complic iar cu asta.

   Ok, ideea e că să fi fost cu el era pe atunci visul meu. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericită. Aş fi plutit cu mult deasupra norilor dacă asta s-ar fi întâmplat. Dar mi-am pus de câteva ori o întrebare... Asta după ce am încetat să-l mai privesc în acel fel. M-am întrebat ce ar fi zis cei din jurul meu dacă noi doi am fi fost împreună. Ce-i drept - nici eu nu sunt fotomodel, milionară sau geniu... dar persoanele care mă cunosc, majoritatea, se aşteaptă la mult din partea mea, la prea mult aş zice. Toţi mă văd ajungând departe în viaţă, până şi el, cred. Ei bine, eu nu. Eu vreau o viaţă normală. Desigur, cu toţii visam la faimă şi avere, dar să fim realişti, prea puţini ajung să aibă parte de astea. Aşa, revenind acum: deşi aş fi atins fericirea supremă alături de el (dacă m-ar fi iubit la fel de mut), oare cum m-aş fi simţit după, atunci când toată lumea ar fi început să lovească cu putere în piedestalul de cristal pe care îmi ridicam eu sentimentele? „Tu nu-l vezi cum arată?!”, „E un fraier!”, „Ce-ai văzut la el?!”, „Tu meriţi mai mult, el nu e de tine” ar fi fost nişte fraze ce le-aş fi auzit frecvent din partea acelora care cred că mă cunosc, dar de fapt îmi ştiu doar numele. Mă întreb cum aş fi reacţionat, cum aş fi rezistat? M-ar fi afectat oare?! Şi dacă da, cât? Cum? Aş fi fost în stare să le ţin piept tuturora? Probabil că da, doar l-aş fi iubit pe copilul ăla (da, pe atunci pot spune că era un copil). Dar cred dealtfel că aş fi suferit destul de mult...  Eu nu sunt o persoană superficială, ceea ce m-ar fi deranjat ar fi fost superficialitatea altora. 

   Când ajungi să îl cunoşti aşa cum îl cunosc eu, el e un om minunat. M-a surprins plăcut de câteva ori, deşi sigur nu şi-a dat seama. E mereu acolo cu un sfat, dacă aş avea nevoie de ajutor cu ceva sunt absolut sigură că nu m-ar refuza... Multe lucruri mi-l aduc în minte şi de multe ori mi se face un dor nebun de el. Ştiu că exista şansa ca el să citească asta. Mă întreb dacă va ştii că de el vorbesc? Dacă da, oare îmi va spune asta? Probabil că nu. Sper că nu se va simţi prost... sau jignit de cuvintele mele de la începutul postării. Nu are de ce... eu îl văd ca pe un om mai mult decât minunat, dar părerea celorlalţi mă intrigă. 

   Personal, îl apreciez mult, foarte mult pentru ceea ce e şi nu i-aş fi cerut şi nici nu i-aş cere vreodată să se schimbe. Acum, sincer, nu-mi pasă cum îl cred alţii. E un prieten minunat... E un simpatic aşa cum e el! >:D<

   Şi-acum, ca încheiere, vreau să zic că nu ştiu de ce am scris postarea asta. Pur şi simplu mi-am amintit de întrebarea asta pe care obişnuiam să mi-o pun atât de des... Şi-am zis să văd ce gândesc şi alţii. Sper doar să nu-mi ziceţi că sunt prea superficială...