Destin

   Trecut, prezent viitor... nu ştiu nici eu. Sunt momente când îmi văd toată viaţa într-o fracţiune de secunda. Totul mi se derulează înaintea ochilor... Şi nu e ceea ce am trăit, nu e trecutul. E viitorul. Ceea ce urmează să trăiesc şi ceea ce n-am cum să ştiu dacă se va întâmpla. Şi totuşi eu văd imaginile alea. Şi nu le pot vedea decât în două moduri. Două variante. Atât. 

   În cea ideală, cea fericită, mă văd ajungând să fiu în sfârşit alături de sufletul meu pereche, de cel care există acolo undeva în lume numai şi numai pentru mine. Şi în cazul ăsta mă vad fericită. Foarte fericită. Cu el lângă mine, ţinându-mă strâns în braţe, cu o viaţă bună, având tot ceea ce visez acum să am, cu doi copilaşi: o fetiţă şi un băieţel... cum visăm amândoi. Dacă e sufletul meu perechje trebuie să aibă aceleaşi idealuri ca şi mine, nu? 

   A doua variantă pe care mi-o pot închipui e cât se poate de sumbră. Mă văd aceeaşi eu ca în prima variantă, însă singură. Şi îl văd pe el - iubirea mea - alături de o altă femeie, de o femeie frumoasă şi carismatică, nu retrasă - aşa ca mine, cu doi copii - copiii la care visez eu. Iar eu, pe lângă el, fiindu-i o simplă amică. Atât lui cât şi iubitei sale soţii. Şi mă vad trăindu-mi viaţa în umbra fericirii lor, neavând vreodată curajul să fac vreo mişcare.

   Sună dubios, nu? Da, ştiu. Dar am unele momente în care chiar mi-e frică să nu fie aşa. Sau să ajung căsătorită cu cineva pentru care nu simt prea multe, doar aşa, ca să nu mor singură. Nu vreau să am o viaţă tristă. Şi n-o să am, nu? Toţi avem parte de fericire, nu? Visele mele... nu sunt în zadar, aşa-i? 

   Destinul meu e oare scris undeva sau mi-l construiesc singură? 

„Destiny is for losers. 

It’s just a stupid excuse to wait for things to happen

instead of making them happen.”