Anu' ăsta câteva cântece au însemnat mult pentru mine. Sau, mă rog, am amintiri plăcute legate de ele. Fiind cam gata 2010-le, m-am gândit să fac o „recapitulare”. N-o să vă scriu aici 5 miliarde de melodii, pentru că ştiu că oricum nu vă interesează chestia asta, dar 12 cred că vă puteţi obosi să le citiţi. Dacă nu, eh, asta e :).
01: Madonna vs. David Guetta - Revolver
02: Starchild - Love love
03: Leona Lewis - I got you
04: Smiley - Love is for free
05: Narcotic Sound ft. Christian D - Mamasita
06: Wildboyz feat. Ameerah - The sound of missing you (It always keeps coming back!)
07: Lady Gaga - Alejandro
08: Sean Paul ft. Keri Hilson - Hold my hand (I still care...)
09: Travis McCoy ft. Bruno Mars - Billionaire (I wanna be a billionaire so fucking bad!)
10: Bruno Mars - Just the way you are
11: Michael Jackson feat. Akon - Hold my hand
12: Katy Perry - Firework (Come on show them what you're worth :) )
Cel mai important argument ar fi că faci beşici & bătături la degetu' mic de la mâna dreaptă şi în palmă! Pe bune! E şocant, nu credeam ca poţi face bătaturi făcând prăjitură, da' uite că se poate.
În al doilea rând... hei, cine crezi că ţi-l mâncă?! Asta doar dacă nu eşti tu vreun fomist şi îl mănânci singur pe tot ...
Încă o chestie ar fi că murdăreşti toată bucatătia... da' dacă-ţi place să faci curat, nu-i nimic! O să ai o placere în plus după ce termini cu checu' :>.
Acum, dacă cumva te-ai apucat să faci chec, mai bine taie-ţi unghiile (asta dacă nu vrei să îţi găureşti - mă rog, înroşeşti - palma cu ele în timp ce amesteci la compoziţia aia).
Cel mai important: Să nu cumva să faci sărăţele după ce-ai făcut chec, că ai dat de dracu'! O să te înjuri toata ziua. De fapt noaptea, că ziua e deja gata. :)
Acum pot să mă duc să-mi termin de copt sărăţelele ;;)
Acum câteva minute am realizat un lucru: mi-e frică să-mi doresc! De fapt îmi doresc multe, dar mi-e frica să spun „ îmi doresc ...”. Aş vrea să ştiu de ce...
Bă frate, ăsta scoate melodii şi după moarte?! Melodia ca melodia, da' şi videoclip? Buuun aşa!
Măcar e frumoasă melodia. ;))
„De câte ori nu eram prezent, nu mă simţea ea aproape, îşi mângâia mainile; parcă ar fi încercat, în neştire, să regăsească mângâierea mea, să se mintă.”
Mâncaserăm. Era trecut de miezul nopţii şi se făcuse destul de frig. Pe cer straluceau multe stele, mai multe decât de obicei. Toate, dar toate, se reflectau în lacul de lângă noi.
Trecuse o oră şi nu ne opriserăm din a le admira şi din a purta conversaţii fără sens... Atunci ţi-am spus că mi-e frig. Mi-ai luat mâinile să le încălzeşti în ale tale, dar am constatat că mâinile tale erau de fapt mai reci decât ale mele. Am zâmbit, dar am tăcut. Am continuat să privim cerul. O stea a căzut. „Pune-ţi o dorinţă" mi-ai spus zâmbind. „De ce nu ne punem o dorinţă împeună?” ţi-am răspuns.
M-ai privit în ochi, după care m-ai luat în braţe, ai zâmbit şi ai privit din nou spre cer. Mă simţeam mai bine ca niciodată... Dar tu n-aveai de unde să ştii asta. Peste ceva timp ai început să-mi vorbeşti despre nu-ştiu-ce constelaţie, dar nu mă puteam concentra la nici unul din cuvintele pe care le rosteai. Ochii tăi îmi captivaseră de mult atenţia. Ai tăcut şi atunci mi-am dat seama că mă întrebaseşi ceva. M-am panicat. Nu ştiam nimic din ce spuseseşi... Mi-ai zis „Nu-i nimic, o să-ţi arăt eu!". Habar nu aveam despre ce vorbeai. Mi-ai luat mâna şi ai îndreptat-o spre o stea mai luminoasă decât celelalte. Am zâmbit şi m-am gândit cum ar fi dacă... Dar nu am apucat să îmi continui gândul. M-ai sărutat paralizându-mi complet mintea şi simţurile. Şi apoi... m-am trezit.
El e Beta, prietenul meu... err... imaginar :)). De ce „Beta”? De aia!
E turcoaz după cum se vede. Bine, bine, albastru deschis! Aşa l-am făcut eu. De fapt aşa l-a facut mama natură (a.k.a. Ada, colega mea de bancă). E genial prietenu' ăsta al meu imaginar! Şi mă şi iubeşte ;;). Fără mine n-ar fi existat! A, de observat: are freză!
P.S.: Această poveste e inspirată din fapte reale! :-$
Ziceam într-una din postările anterioare că vreau să fiu la sat, să fie iarnă şi etc. Uite că am fost la sat şi a fost iarna şi am stat în casă şi toate cele...dar...n-a mai fost la fel. Nici n-o să mai fie. Mi-e dor de vremurile alea. Vremuri pierdute...
Cum toata lumea îţi tot cere lucruri în fiecare an, anul ăsta eu vreau sa îţi spun ce să NU îmi aduci de Craciun. Deci, pentru că am fost cuminte, te rog să nu îmi aduci:
- cadouri care să nu îmi placă (e.g. chestii copilăreşti)
- ghinionul în dragoste, pe care văd că mi-l tot aduci în fiecare an, deşi nu ţi l-am cerut niciodată
& ploaie (măcar fă-o să fie zăpadă!)
Îţi mulţumesc pentru ceea ce sper că nu îmi vei aduce.
Ce înseamnă verbul „a inhabita”? Păi, după mintea mea, înseamnă a locui. Pare destul de logic, deoarece seamană cu ceva din altă limbă (nu prea îmi dau seama ce limbă), deci m-am gândit că ar merge şi în română. De ce n-ar merge?! Totuşi, în DEX nu l-am găsit, deci sunt tare curioasă ce-o să zică profa de română când îmi corectează teza... :))
E primul an în care nici nu primesc, nici nu îmi cumpăr vreun băţ dinăsta de „Moş Nicolae”. De ce? Uite, simplu. E foarte vizibil faptul că în ultimii ani nu au mai apărut modele noi, deci de ce mi-aş cumpăra ceva ce am sau ce nu îmi place? Pe bune, sunt dezamăgită. Unde e inventivitatea, creativitatea? Mereu eram impresionată de vreun băţ ce-l vedeam la colţul străzii. Anu' ăsta nimic, frate! Vă rog, pentru la anul, sau pentru când o să fac şi eu pe „Moş Nicolae” pentru copiii mei (asta fiind peste destuuul de mulţi ani), fiţi şi voi mai inventivi!Moş Nicolae, m-ai dezamăgit! :(
Aseară, aşteptând să adorm, am realizat ceva. Iubirea e ca un vulcan. Cum? Uite aşa: mai întâi lava (= sentimentele) se aduna şi se tot adună, după care începe să se încalzească şi să fiarbă şi la un moment dat vulcanul (= iubirea) erupe. Atunci e „punctul culminant”. După asta, lava începe să curgă, iar după un timp...se răceşte.
M-am plictisit de schimbările de vreme. Ba e cald ba e frig. Măcar sa ninga odata frate, ca imediat e Craciunu'!
M-am plictisit de şcoala, profesori şi toate cererile lor stupide!
M-am plictisit de monotomie!
M-am plictisit să-mi fie lene!
M-am plictisit să-mi fie dor de vară!
M-am plictisit ca peste tot să aud vorbindu-se despre aceleaşi chestii!
M-am plictisit să văd/aud zilnic dovezi ale prostiei omeneşti(care chiar E infinită)!
M-am plictisit de retardatii cărora fraza "Nu ştiu, nu ştiu d`astea!" li se pare mega-amuzantă şi abuzează de ea! Aici se cam încadrează întreaga Românie în ultimul timp, din păcate...
M-am plictisit să aştept! (în general vorbind)
O să dau în judecată Coca-Cola! Cum îşi permit?! Cum îşi permit să schimbe reclama aia de Crăciun?! E ceva absolut ilegal! E nerespectarea tradiţiei! Văd reclama aia de la 5 ani şi când o văd ştiu că vine Crăciunul. Acum ce, nu mai vine?
Cum au putut ca din asta:
Să facă asta:
Reclama e superbă şi a doua, nu zic nu, dar tradiţia?! Dacă nu văd difuzată şi reclama veche până la Crăciun, Coca-Cola o păţeşte. Poate că nu-i pot da în judecată, dar nu mai beau Cola. Never ever! Am încheiat ;;).
Ăsta e un cuvânt ce nu-l găseşti in DEX! Pe bune! Încearcă şi convinge-te.
Cum eu eram curioasa sa îi înţeleg măcar aproximativ sensul, am incercat cu „redundant”. Ghici ce mi-a zis DEX-ul? „REDUNDÁNT- adj. Care se referă la redundanță”. Genial nu?! Chiar nu-mi putusem da seama de asta! Hai să aflu măcar ce înseamnă redundanţă: „REDUNDÁNȚĂ - s. f. Surplus de informație transmis față de strictul necesar și care asigură exactitatea transmiterii informației în telecomunicații.♦Abundență inutilă de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei”. Bun, m-am lămurit cu asta. Cuvântul „antiredundant” înseamnă ceva de genul „anti-informaţii inutile” . Dar îmi apare altă problemă. Cuvântul ăsta l-am întâlnit într-o lecţie la psiho', unde se zicea despre nu mai ştiu ce că este „antiredundant”. Totuşi termenul „antiredundant” este perfect redundant! Deci, de ce era folosit acolo?!
Da, ştiu că nu înţelegeţi mare lucru. Mersi măcar că v-aţi făcut timp să încercaţi să înţelegeţi. :*
Hai să-ţi explic puţin vocabularul meu: atunci când tu taci şi eu îţi spun „m-am plictisit” de fapt nu m-am plictisit, ci doar am chef sa vorbeşti cu mine. Să fim serioşi, nu ma plictisesc chiar zilnic! N-am înnebunit încă :).
A, şi dacă eu tac, înseamnă că aştept să spui tu ceva! ;)
Apropo: Scuze de lipsa postărilor, dar şcoala (mama ei de şcoală!) îmi răpeşte şi timpul, şi cheful, şi inspiraţia, deci rămân cam fără nimic. Sper să-mi revină măcar inspiraţia. Cius! :*
Da. Peştii put! Put oribil de urât! Jur că dacă nu se lasă tata de pescuit (sau macar să înceteze să mai aducă peşte acasă) cu prima ocazie mă mut! Şi bine ce fix in baie îşi găseşte să-şi curăţe „capturile”! :-L Cred că nici măcar duş n-o să pot face la cât de tare pute la mine în baie. De fapt cred că aş putea să ma spăl în chiuveta de la bucătărie. Şi aşa sunt mică :-J.
Am nevoie de 98412365697 de flori super-parfumate ca să dispară mirosul. Mă ajuta careva cu vreo floare?:-s
Hai, nu zău?! De fapt niciunu' nu sunteţi genetic structuraţi să spuneţi asta. Şi dacă o spuneţi, e doar de umplutură, nu-i din suflet. Sunteţi degeaba, bă!
Deci: te iu...bă ce greu e! Asta o să vă spunem şi noi de acuma încolo! ;)
Aseară, înainte să pic adâncul meu somn „de frumuseţe”, mă gândeam ca astăzi să scriu pe blog despre cat de rău îmi pare că unele lucruri n-o să se mai întâmple niciodată. Eram foarte hotărâtă să scriu despre asta şi despre cât de sigură sunt că e aşa cum spun eu.
Peste puţin timp după gândul ăsta am adormit. Somnul mi-a demonstrat contrariul a ce gândeam. Am visat exact ceea ce, înainte să adorm, eram atât de sigură că nu se va mai întâmpla vreodată. N-o să-mi descriu aici visul pentru că e mult prea evident, dar sunt fericită să ştiu că dacă în lumea reală acel lucru nu se va mai întâmpla, macar pot să visez.
„A visa - asta-i fericirea. A aştepta - asta-i viaţa.”
„Clipă de clipă încerca să se ocupe de o treabă serioasă, dar mintea sa renunţa la tot şi se trezea după un sfert de ceas cu inima zbătândui-i-se, tulburată, visând la un singur lucru: „Oare mă iubeşte?” ”
Ai păţit vreodată să vrei să mergi undeva, să poţi să mergi, dar să n-ai cu cine? E oribil... Well, de fapt să ai cu cine, dar să nu poţi să mergi cu acel/acei cineva din cauza unor lucruri care s-ar putea spune sau crede sau întâmpla... Asta e şi mai oribil! Cred că o să-mi desenez un omuleţ care să vina cu mine acolo! Da, exact! Asta o sa fac! O să fie cam un omuleţ mic (să semene cu mine) şi frumos, bineînţeles. Şi chiar nu contează cum o să îl cheme :)... Cred că o să îi desenz şi o maşină, în caz că n-am bani de taxi (e criză, man!). Mă pun pe desenat. Ne-auzim!:*
Vreau să am 10 ani, să fie mijlocul lui decembrie, să fiu la sat, să stau în casa şi să ma joc cu văru-miu în timp ce în soba arde focul... Sprea seară să împodobim brăduţul (pentru că nu îl pot numi brad, la cat era de mic) şi eventual să cântăm colinde. Vreau să mănânc saloane cumpărate de tuşi, din alea mega-bune, uitându-mă la desene sau, într-un caz fericit, la Harry Potter. Vreau!
Mi-e dor...
luni, 18 octombrie 2010
"Fericirea pleacă în zori de zi, lăsându-ne tânjind după o clipă măruntă, măruntă, măruntă..."
Şi o primă întâlnire, numai lapte şi miere, şi o nuntă ca-n poveşti, numai lapte şi miere, şi o lună de miere, numai lapte şi miere, şi-un băieţel cu ochii tăi tot numai lapte şi miere, şi-o căsuţă drăguţă tot numai lapte şi miere, şi o viaţă numai lapte şi miereee!”
Urc azi în autobuz şi la câteva secunde după urcă şi nişte băieţi. Doi dintre ei se aşează pe scaunele din faţa mea.Unul era drăguţ celălalt deloc. Când porneşte în sfârşit autobuzul, văd cu coada ochiului că cel drăguţ se uita la mine.
Autobuzul se apropia de staţia următoare. Mă uit la el şi văd că încă se uita la mine. (Uau, de obicei băieţii nu-mi prea acordă atenţie). Atunci mi-am dorit ca cei doi şi colegii lor să coboare la prima staţie. N-a fost cum speram eu. Se apropie autobuzul şi de cea de-a doua staţie. Îmi dau seamă că cel drăguţ din faţa mea îi face semn cu capul colegului său înspre mine, apoi aud un "Hmmm...aşa şi aşa..." (După care mi s-a părut ca am auzit şi un "Dacă o iei tre' s-o şi creşti" de care nu sunt prea sigură).
Ajunge autobuzul la staţia dinaintea celei la care cobor eu. Acolo colegii celui drăguţ coboară şi rămâne doar el. Am început să ne zâmbim şi apoi să râdem în hohote de un moş care ţinea un discurs despre mântuirea sufletului în spatele nostru. Wtf?! Eşti în autobuz, man!
Acum mă apropiam cu mare repeziciune de staţia la care trebuia să cobor... Ajunsesem să îmi doresc ca băiatul să-mi ceară un id de mess sau ceva. (Era aşa drăguţ!) Cu 100 de metri înainte de staţie, îl văd că se ridică, îmi face cu ochiul şi se îndreaptă spre uşă. Mă ridic şi eu, dar mă duc spre cealaltă uşă.
După ce am coborât, pentru câteva momente i-am putut urmări umbra în spatele meu, după care am pierdut-o... Ajung la singura străduţă pe care o am de traversat ca să ajung acasa. El mă prinde din urmă şi (nu ştiu clar ce-a fost cu asta...) prinde între degete o şuviţă din părul meu (astăzi - creţ), îmi zâmbeşte, după care traversează strada şi...atât.
Ciudat! Deşi stăm la câteva blocuri distanţă, nu l-am mai văzut în viaţa mea.
Întâmplarea asta mi-a luat puţin gândul de la absenţa ta îndelungată. Pe unde tot umblii? A, şi chiar nu ştii să dai nici un semn de viaţă?! You, jerk!:-<
So, bus boy, dacă cumva ajungi vreodată să citeşti asta (deşi nu prea ai cum având în vedere că nu ne cunoaştem), dă şi tu un semn de viaţă!;)
Visam. Visam că mă strângi în braţe şi-mi înălzeşti mâinile în ale tale... Şi dintr-o dată îmi aud telefonul sunând şi, bineînţeles, trezindu-mă. Răspund cu un foarte morocănos "Da?". "Hei, nu intrii pe mess? Am nevoie să mă ajuţi cu ceva..." "Momentan dormeam, o să intru mai târziu..." "Ah, bine, dar intrii, da?" "Da, dar mai târziu." "Cam pe la cât?" "Nu ştiu! Mai târziu!" şi închid. Acum nici să te visez nu mai pot? De ce trebuia să îmi sune telefonu' fix atunci?! Of! Închid ochii şi încerc să revin la minunatul meu vis. Îmi pare că au trecut secole de când a fost întrerupt. Deşi reuşesc să adorm la loc, nu te mai visez...
Băi, de sâmbătă încoace eu tot continui să fac 16 ani. Zilnic. Azi minunaţii mei colegi, cu Ada, Franci şi diriga în frunte, mi-au adus un tort. Nu sunteţi normali, bă! Mersi, vă iubesc! >:D<
Timpul trece şi nu pari să-ţi schimbi părerea. Gândesc eu prea învechit? Poate visez prea mult, cine ştie?! De ce realitatea pare să fie diferită de ce-mi spui tu? Păcat că nu pot citi gânduri. Chiar aş vrea să ştiu ce gândeşti... ce gândeşti despre mine. Că sunt o copilă proasta, disperată? Că nu-ţi voi fi niciodata altceva decât o sora mai mică? Sincer, şi ideea asta sună drăguţ. "Soră mai mică" sună mult mai bine decât "prietenă/iubită". Nici eu nu ştiu ce vreau să ştiu sau ce vreau să se întâmple. Ştiu doar că aş vrea să-ţi citesc gândurile. Oare gândeşti la fel de mult ca mine? Sau nu gândeşti deloc? Oare de ce tind să-ţi ascund tot ce gândesc şi simt? Oare îmi e ruşine de ce o să crezi? Probabil că oricum ai impresia că sunt o disperată, deci gândurile mele sunt cam irelevante acum... Totuşi... nu renunţ! Îmi place să mă gândesc la viitor aşa cum îl văd acum. De fapt, aşa cum vreau să îl văd acum, pentru că de fapt nu îl văd cam deloc... Poate peste un an, poate peste o lună tot ce am scris mi se vor părea aberaţii. Sau poate mi se vor părea cele mai preţioase cuvinte.
Nu e ciudat ca toate lucrurile care tu ştiai că nu funcţionează să înceapă brusc să functioneze? Mă refer la nişte absurdităţi oricum, dar nu e ciudat?! De exemplu astăzi am avut o îngrozitoare durere de cap (material românesc, ce să-i faci?:-<) care m-a urmărit peste tot. Nu mi-a lăsat nici un pic de intimitate. Spre seară m-am hotărât să iau totuşi un algocalmin, deşi ştiam că la mine nu are efect aşa ceva. Şi ghici? Într-o oră mi-a trecut de tot şi mă simţeam chiar foarte bine, am început chiar să dansez. Ciudat! Alt exemplu: Am primit anu' trecut prin decembrie de la minunaţii mei părinţi, cu ocazia Crăciunului sau nu mai ştiu cu ce ocazie, o placă de păr care, cel puţin pe atunci, nu dădea semne că ar avea vreodată de gând să îmi îndrepte părul. Deci, nu funcţiona pentru mine. Şi surpriză - azi mi l-a îndreptat chiar foarte bine. Şi nu am mai folosit-o de prin ianuarie cred. E ciudat!:-s De ce brusc toate merg? (Nu că asta nu ar fi de bine :D) Mă întreb... oare şi alte lucruri o să-mi meargă la fel de bine?
duminică, 26 septembrie 2010
„...Cât despre doamna de Rénal, cu mâna în cea a lui Julien, nu se mai gândea la nimic, ci se lăsase în voia valurilor vieţii. Orele petrecute sub teiul uriaş, despre care tradiţia afirma că fusese sădit de Carol Temerarul, însemnau pentru ea o epocă a fericirii. Asculta vrăjită gemetele vântului trecând prin frunzişul des şi zgomotul celor câtorva picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai de jos. Tânărul nici nu remarcase un detaliu care l-ar fi liniştit cu totul: stăpâna casei, care fusese obligată să îşi retragă mâna, ridicându-se pentru a-şi ajuta verişoara să pună la locul lui un vas cu flori răsturnat de vânt, abia ce se aşezase că îl şi luase de mână,fără vreun efort, ca şi cum acesta ar fi fost un gest asupra căruia de mult s-ar fi înţeles. Bătuse de o bună bucată de vreme de miezul nopţii. În sfârşit, erau nevoiţi să părăsească grădina, să se despartă. Doamna de Rénal, furată de bucuria de a iubi, era atât de neştiutoare încât nu îşi făcea niciun reproş. Fericirea îi alugase somnul. În schimb, Julien căzuse într-un somn de plumb, mort de oboseală din cauza luptei pe care, întreaga zi, timiditatea şi orgoliul o dăduseră în inima lui.”
Heeei! De azi în 3 luni o să fie Ajunul Crăciunului. Ce fain, nu? :x Brad, prăjituri, portocale, sarmale (pe care nu le mănânc decât de Crăciun şi Paşti, de obicei), bomboane, cadouri... 8-> Doamne, cum vorbesc, de parcă ar fii mâine!
Oricum, abia îl aştept. Crăciunul e minunat! (Probabil că spun asta şi datorită faptului că atunci voi avea următoarea vacanţă) Vreau să fac multe prăjituri (chiar dacă din nou nu va avea cine să le mănânce). Vreau să simt că e Crăciun! Prăjiturile făcute de mine mă fac să simt asta. În fine, oricum aberez. Adică d'oh, cine mai vorbeşte de Crăciun în septembrie?! Poate am febră. N-ar fi exculs. Hai că vă las. Ne-auzim! :*
De ce avem îndoieli?! De fapt nu, nu am început bine. De ce avem atâtea îndoieli? Şi de ce ne îndoim de lucruri pe care le ştim, de care suntem absolut siguri?
Până ieri eram absolut sigură de un anumit lucru. Nu mă îndoiam deloc, deloc, deloc asupra lui. Ieri am vorbit cu un prieten căruia i-am cerut un sfat şi după ce mi-a raspuns, a spus ceva de genul „chiar dacă acel lucru mai este valabil sau nu”. Asta m-a făcut să mă îndoiesc. Până atunci eram sigură de valabilitatea lucrului despre care spunea el, însă de atunci mă tot gândesc ce l-a facut să spună acel „chiar dacă”. Şi cea mai mare problemă e că mă îndoiesc de propriile-mi sentimente. Dacă nici eu nu ştiu ce simt, atunci cine să ştie?! Aş vrea să nu mai am îndoielile astea idioate! De ce mă îndoiesc de un lucru pe care pur şi simplu îl ştiu?! Nu vreau ca gândirea şi sentimentele mele să se schimbe din cauza unui „chiar dacă” spus la întâmplare. Oare de ce mă tot gândesc la asta?! Sper să termin cât de curând cu absurdele mele îndoieli...
P.S.: Chiar dacă nu-mi cunosc propriile sentimente, astăzi m-am simţit un geniu! B-)
Ploaia îmi aduce amintiri plăcute. Îmi amintesc de zilele alea, de acum juma' de an, în care ploua fără oprire şi eu stateam în casa, pe mess sau în pat, nefăcând absolut nimic. Îmi plăceau zilele alea!
De atunci a început să îmi placă ploaia. E foarte liniştitoare... Poate unora li se pare tristă, dar mie îmi place. Când plouă ador să mă uit la filme. Sau sa dorm. Sau să citesc. Sau multe alte lucruri.
Îmi place să cred că cerul şi pământul sunt ca doi îndrăgostiţi, separaţi de o distanţă imensă şi singura lor cale de a comunica este ploaia. Cerul e ca fata care plânge după băiatul de care îi e dor, atunci când acesta nu e langă ea (băiatul fiind pământul). Şi cum cerul şi pământul nu sunt niciodată împeună... E o poveste tristă. Mai bine revenim la lucruri vesele.
Ploaia mă face să mă gândesc la iubire. Rain is sweet! So sweet! Cel mai mult mi-ar plăcea ca într-o zi ploiasă să am lângă mine un anumit Făt-Frumos care să mă ţină în braţe...şi să povestim...şi să râdem... Dar astea deja sunt fantezii/vise. Probabil mai am de aşteptat cam mult până la ziua aia.
Un alt lucru care îmi place în legătură cu ploaia:
Să zicem că un copil are un ursuleţ de catifea şi se poate juca cu el doar atuni când e cuminte şi nu supără pe nimeni.
Aşa ma simt şi eu uneori, ca un copil care are voie să se joace cu ursuleţul său numai atunci când se poarta frumos şi e cuminte. Am zile în care îmi pierd ursuleţul din cauza comportamentului meu... Am zile în care mă pot juca cu ursuleţul, am zile în care îmi place sa îl admir, zile în care îi vorbesc... Şi zile în care uit unde l-am pus. Atunci mi-e cel mai greu. Mă simt tristă. În acele zile sunt disperată că nu-l voi mai găsi niciodată, că nu-l voi mai putea atinge, că nu-l voi mai putea ţine în mână şi să ştiu că e ursuleţul meu. Din fericire mereu îl găsesc şi totul revine la normal.
