Stele.

Mâncaserăm. Era trecut de miezul nopţii şi se făcuse destul de frig. Pe cer straluceau multe stele, mai multe decât de obicei. Toate, dar toate, se reflectau în lacul de lângă noi. 

Trecuse o oră şi nu ne opriserăm din a le admira şi din a purta conversaţii fără sens... Atunci ţi-am spus că mi-e frig. Mi-ai luat mâinile să le încălzeşti în ale tale, dar am constatat că mâinile tale erau de fapt mai reci decât ale mele. Am zâmbit, dar am tăcut. Am continuat să privim cerul. O stea a căzut. „Pune-ţi o dorinţă" mi-ai spus zâmbind. „De ce nu ne punem o dorinţă împeună?” ţi-am răspuns. 

M-ai privit în ochi, după care m-ai luat în braţe, ai zâmbit şi ai privit din nou spre cer. Mă simţeam mai bine ca niciodată... Dar tu n-aveai de unde să ştii asta. Peste ceva timp ai început să-mi vorbeşti despre nu-ştiu-ce constelaţie, dar nu mă puteam concentra la nici unul din cuvintele pe care le rosteai. Ochii tăi îmi captivaseră de mult atenţia. Ai tăcut şi atunci mi-am dat seama că mă întrebaseşi ceva. M-am panicat. Nu ştiam nimic din ce spuseseşi... Mi-ai zis „Nu-i nimic, o să-ţi arăt eu!". Habar nu aveam despre ce vorbeai. Mi-ai luat mâna şi ai îndreptat-o spre o stea mai luminoasă decât celelalte. Am zâmbit şi m-am gândit cum ar fi dacă... Dar nu am apucat să îmi continui gândul. M-ai sărutat paralizându-mi complet mintea şi simţurile. Şi apoi... m-am trezit.