„...Cât despre doamna de Rénal, cu mâna în cea a lui Julien, nu se mai gândea la nimic, ci se lăsase în voia valurilor vieţii. Orele petrecute sub teiul uriaş, despre care tradiţia afirma că fusese sădit de Carol Temerarul, însemnau pentru ea o epocă a fericirii. Asculta vrăjită gemetele vântului trecând prin frunzişul des şi zgomotul celor câtorva picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai de jos. Tânărul nici nu remarcase un detaliu care l-ar fi liniştit cu totul: stăpâna casei, care fusese obligată să îşi retragă mâna, ridicându-se pentru a-şi ajuta verişoara să pună la locul lui un vas cu flori răsturnat de vânt, abia ce se aşezase că îl şi luase de mână,fără vreun efort, ca şi cum acesta ar fi fost un gest asupra căruia de mult s-ar fi înţeles.
   Bătuse de o bună bucată de vreme de miezul nopţii. În sfârşit, erau nevoiţi să părăsească grădina, să se despartă. Doamna de Rénal, furată de bucuria de a iubi, era atât de neştiutoare încât nu îşi făcea niciun reproş. Fericirea îi alugase somnul. În schimb, Julien căzuse într-un somn de plumb, mort de oboseală din cauza luptei pe care, întreaga zi, timiditatea şi orgoliul o dăduseră în inima lui.”

(Stendhal - Roşu şi Negru)