De gheaţă.

   Astăzi a nins. Pentru prima dată în an. Când am văzut... m-am blocat. Priveam zăpada cum cade din cer de parcă ar vrea să acopere ceva, să purifice, poate, prin albul ei. Toată lumea se bucura de fulgii albi, pufoşi ce-şi făceau drum spre sol. Eu? Eu nu. Mai puţin şi plângeam. Nu vreau frig, nu vreau iarnă, nu vreau zăpadă. Vara era singura care mă mai încălzea. Acum am rămas singură, cu un suflet de gheaţă. Nu într-un sens rău, într-un sens... trist. Nu mai ştiu să iubesc. Nu mai înţeleg de ce trebuie să iubesc. Când iubirea îţi aduce doar lucruri rele, ce să mai crezi? Să ţi-o mai doreşti? De ceva timp nu mai ştiu pe cine să iubesc. Prietenii şi familia au rezervat un loc al lor în sufletul meu, pentru că pe ei îi iubesc într-un alt mod. Dar pe un el... pe un el nu mai ştiu să-l iubesc. Când iubesc? Mereu mi-am dorit iubire, şi-am sperat, şi-am visat, şi toate „dulcegăriile” ce le vedeam la cuplurile din jur mi le doream şi eu. Şi-acum toate astea pur şi simplu mă dezgustă. M-am scârbit să-i văd pe toţi cum se alintă. Nu într-un sens rău - mă bucur pentru ei, mă bucur că se iubesc, dar pur şi simplu... nu mai e ceva ce-mi doresc pentru mine. Cu toate astea, nu sunt tristă. Doar derutată. 

   Asta e... Până şi mie mi-e milă de mine. Momentan... nu mai cred în iubire. Acum fulgii de zăpadă sunt singurii care-mi sunt alături. De mine nu se tem, pentru că n-am căldura necesară să-i topesc, să-i ucid. Suntem la fel -  de gheaţă. 

Tu eşti.

Crăciun?

   Era 24 decembrie - seara Ajunului Crăciunului. Era în jur de ora 6, iar copiii deja alergau fericiţi pe străzi, mergând cu colindul din uşă în uşă. În oraşul lui, fulgii de zăpadă dansau graţios în drumul lor spre sol. O pătură albă era deja aşternută pe jos, făcând ca peisajul să fie unul de basm.

   Ea tocmai ajunsese în oraş. Plecase de dimineaţă cu trenul, sacrificându-şi Crăciunul alături de familie pentru a-i face lui o surpriză. Una plăcută spera.

   Avea adresa lui, aşa că a luat un taxi care a lăsat-o fix în faţa uşii. A bătut timid: ştia că-i va deschide unul din părinţii lui şi era emoţionată şi puţin ruşinată. Cutia de cadou din braţele ei devenea tot mai grea. Uşa se deschise şi în prag apăru o doamnă purtând un şorţ de bucătărie pe care se vedeau „urme de prăjituri”.

   - Bună seara! Umm... D. e acasă?

   - Ah, scumpo, tocmai a plecat la colindat cu prietenii săi.

   - Bănuiesc că nu ştiţi la ce oră se întoarce, nu?

   - Nu... îl pot suna, dacă vrei, şi...

   - Nu, lăsaţi. Să nu-l sunaţi vă rog, nu-i spuneţi că am trecut pe aici. O să vorbesc eu cu el. Mulţumesc şi scuze de deranj! O seară plăcută! Crăciun fericit!

   - La fel şi ţie, dragă!

   Puţin dezamăgită, s-a pus jos pe treptele ninse şi reci, decizându-se să-l aştepte. Timpul trecea, zăpada se aşternea în continuare şi nici urmă de el. Ştia că n-o să apară prea curând, dar n-avea încotro. Acasă nu se putea întoarce, fiindcă trenurile nu circulau în seara de Ajun şi nici nu cunoştea pe altcineva în oraş. I se făcea tot mai frig. A pus cadoul lângă ea şi încerca să-şi încălzească mâinile suflând peste ele. Nu ajuta prea mult.

   Era deja ora 9. Ce Crăciun am şi eu! Pe stradă! N-am putut sta acasă cu ai mei? Ce-am păţit?! Ce caut aici? E clar, am înnebunit!

   Ora 11. Tremura toată. Temperatura era cu mult sub zero. El nu apărea. Începuse să plângă. Nu mai putea... îşi petrecea Crăciunul singură, în stradă din cauza lui... Nu-l suna - nu vroia să strice surpriza... Stătea pe trepte plângând şi-l aştepta.

   În jurul orei 12 şi jumătate - da, deja era Crăciunul - se auziră nişte paşi apropiindu-se. Un băiat mergea - nu prea drept - în direcţia ei. Ea avea faţa în palme - nu-i mai păsa de nimic. Plângea în continuare.

   - Ce curvă-mi plânge mie la uşă?

   Era el. Era beat. Ea a privit în sus, l-a privit în ochi cu ochii ei roşii, umflaţi şi înlăcrimaţi, s-a ridicat şi a plecat cu paşi repezi, plângând şi lăsându-l pe el şi cadoul în urmă. Când a văzut-o, el a încremenit. S-a trezit de tot din beţie. Nu-i venea să creadă ce prostie tocmai spusese. A fugit după ea şi a ajuns-o din urmă. A oprit-o, punându-se în faţa ei şi prinzând-o de umeri. Ea plângea. Plângea şi el acum.

   - Te rog, te implor, iartă-mă! Am băut prea mult şi nici în cele mai frumoase vise nu-mi imaginam că ai fi tu.

   - Stau aici şi te aştept de la ora 6! Am îngheţat complet! Şi tu apari făcându-mă curvă?!

   Lacrimi amare curgeau din ochii amândurora.

   - Doamne, micuţo! Iartă-mă, to rog, iartă-mă! De ce nu m-ai sunat? Aş fi fost aici imediat! Sau de ce nu ai bătut la uşă? Nu cred că te-ar fi lăsat mama să stai în stradă.

   - Am sunat... când am ajuns. Dar n-am vrut să deranjez şi te-am aşteptat afară...

   - Haide, te duc înăuntru că sigur nu ţi-e bine. Te rog din suflet să mă ierţi! Doamne, nu-mi vine să cred...

   - E ok, te-am iertat deja. Ia-mă în braţe!

   După o îmbrăţişare lungă, a condus-o în casă. Era atât de cald şi de bine... Imediat apărură părinţii lui cu o expresie de uimire pe chip.

   - Să nu vă aud că-mi comentaţi ceva! Fata asta şi-a petrecut toată ziua într-un tren şi toată seara afară, pe trepte, doar ca să-mi facă mie o surpriză. Măcar un pat cald unde să doarmă îi putem da.

   - Vai, draga de tine, de ce nu ai spus că vrei să-l aştepţi pe D.? Te-aş fi invitat înăuntru...

   - Mamă, gata cu astea. Îi faci un ceai cald, te rog?

   - Da, sigur. Du-o la tine în cameră între timp. O să vă aduc la amândoi şi câte ceva de mâncare.

   D. a dus-o în camera lui şi a obligat-o să se bage în pat, sub plapumă, până venea mama lui. El stătea şi o privea şi nu-i venea să creadă. A sărutat-o pe frunte, apoi a privit-o în ochi. Ea zâmbi.

   - Te iubesc, D.!

   - Şi eu pe tine micuţo, şi eu!

You don't like me, you just like the chase

   Erau un el şi o ea. El era un baiat normal, cu capul pe umeri de cele mai multe ori, dar era îndrăgostit de ea. Ar fi făcut orice să fie împreună. Dar ea nu-l plăcea pe el. Ea suspina după mulţi alţii care nu-i acordau niciodată atenţia pe care şi-o dorea. Mereu când ea vărsa o lacrimă pentru vreun băiat, el era acolo şi-o o prindea, transformând-o în zâmbet. Nu suporta să o vadă tristă.

   Ea ştia despre sentimentele lui. La început a fost speriată de situaţie. Nu i se mai întâmplase niciodată asta. Şi se simţea ciudat, pentru că îl văzuse mereu doar ca pe un prieten, nimic mai mult. Uneori îi părea rău că nu simte acelaşi lucru pentru el. Pentru că era conştientă că el ar fi făcut orice... ca s-o aibă, ca să n-o piardă. Şi mereu când se lovea de o dezamăgire se gândea la cum ar fi dacă fraierul ce nu-i dă atenţie s-ar purta cu ea cum se poartă el. Şi în ultima perioadă se gândea tot mai des la asta.

   Toţi băieţii pentru care simţea ceva întorceau spatele sentimentelor ei. Şi ea era din ce în ce mai rănită. Simţea că nici cu prietenele nu mai poate vorbi deschis... Se simţea închisă într-o lume... tristă, decolorată, fără pic de iubire. Doar cu el vorbea mereu. Şi chiar de nu-i spunea tot ce o macină, se simţea mai bine de fiecare dată. 

   Într-o zi şi-a dat seama că el e singurul care îi mai e cu adevărat alături. Şi, tot atunci, şi-a dat seama că începe să simtă. Gândindu-se la asta, sentimentele pentru el creşteau pe zi ce trece. Nu se sfia să îi arate asta şi lui. El era, bineînţeles, în culmea fericirii. Nu se aşteptase ca lucrurile să ia o întorsătură aşa bruscă în favoarea lui. Şi-a fost frumos cât a durat. Câteva zile, săptămâni au fost fericiţi amândoi. Dar... mereu există un dar. În timp ce ea se ataşa tot mai mult de el (oare fiindcă fugea de singurătate?), el se distanţa tot mai mult de ea. Nu mai era el - aşa cum îl cunoscuse... Nu se mai purta la fel, nu mai vorbea la fel. Nu ştia ce să creadă. Şi aşa şi-a dat seama... că e singură.