E seară şi plouă. Nu îmi vine să cred că înca stau lângă afurisita de asta de bancă şi te aştept. Ştii că e ultima şansă, nu? Hmm... oriucm nu-ţi pasă. Altfel ai fi apărut mai repede. M-ai lasat în schimb să aştept 50 de zile la rând. Dar asta e tot ce ţi-am putut oferi. 50 de zile. Mai mult nu pot, îmi pare rău. Oh, de ce am început să vorbesc cu mine?! Gata, daca nu apari în 5 minute, plec şi nu mai privesc în urmă.
Of, am îngheţat. Gata, plec. De când te-am cunoscut pe tine 5 s-a transformat în 15, 25, 35 ... dar gata, acum chair plec. Nu mai privesc înapoi.
- Hei, aşteaptă! Am venit, sunt aici! gâfâia de îţi ieşeau plămânii.
Mă uit peste umăr, dar nu îl privesc.
- Aşa, şi? răspund dezinteresată. E prea târziu. Adio.
- Heiii, nu! Aşteaptă! îmi spune disperat.În toate astea 50 de zile nu team căutat... de frică. Sunt bărbat, mi-e frică să simt...
- Frică? Ţie îţi e frică? Şi eu cum ar trebui să mă simt? Ştii, cu toate că am fost răniţă de atâţia idioţi - ca tine, eu sunt fericită de fiecare dată când simt ceva nou. Şi apoi cei ca tine îmi spulberă toate iluziile... Şi totul se reia... Şi totuşi ţie ţi-e frică?!
- Dar... ştii bine cum sunt eu. Sunt îngrozit să simt ceva... pentru oricine...
- Atunci ce mai cauţi aici? Puteai să vii din prima zi să-mi spui asta...
- Ştiu, dar...
- Uite, e târziu şi plouă. Am înţeles ideea ta, eu plec. Rămâi cu bine.(Continuare: Contradicţii)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu