Reckless

   E greşit. E nebunesc. Fie care celulă a fiinţei mele ştie că nu e nimic bun în asta. Şi aleg să merg tot înainte, tot mai departe. Precum în nisipurile mişcătoare, mă voi scufunda atât de mult încât în mod sigur n-o să mai pot ieşi. Şi e al naibii de greşit, pentru că am multe altele pe cap, cum ar fi să termin liceul. Sau să iau BAC-ul... cu nota mare. Şi ştiu că asta îmi poate sta cumva în cale. E derutant şi e greşit. N-are sens. Şi uite-mă cum nu-mi pasă.
   E rău şi e al naibii de bine. (Sau invers?!) De câte ori nu i-am criticat pe alţii şi uite acum ce fac. Şi ce-i mai rău? Mint mult pentru asta. Dar... nu e vina mea că lumea ştie doar să critice şi foarte rar ştie să înţeleagă. Într-o lume căreia nu-i pasă de tine, nici ţie n-ar trebui să-ţi mai pese de ea. 
   Nu cred că vreau să fiu „copil(ă)”. Vreau să fiu ea. Nu acea ea, dar ea. Nu are nici un sens ce vă spun aici, nu înţelegeţi nimic... Şi totuşi, de ce şi-ar complica cineva existenţa cu mine dacă nu însemn nimic, nimic, nimic? Şi de ce acel „mmm”? Nu. E de rău dacă deja mă apucă paranoia. Nu că n-aş fi fost paranoică de la început. Ştiu foarte clar în ce mă bag, spre deosebire de... altele... Altele, ca prietena mea, O. . Care mai nou crede că ştie tot ce simt. Şi tot ce o să simt. Şi tot ce o să se întâmple. Şi uită că eu nu sunt aşa de proastă ca ea. Ea, care crede că după două săptămâni după ce a cunoscut pe cineva îl iubeşte, îmi spune mie cum că m-am îndrăgostit. E absurd. Ea habar nu are ce e aia dragoste. Ea ştie doar ce e aia obsesie. Pentru că să continui să crezi orbeşte că un bărbat care e pe cale să se însoare (cu alta, bineînţeles) încă te iubeşte şi e cu cealaltă pentru că ea îl ameninţă că se sinucide fără el şi pentru că l-a minţit că e însărcinată... e absurd. E o mare, mare prostie, pe care însă ea nu vrea în ruptul capului să o vadă. Şi eu m-am săturat să-i tot spun să o lase baltă că e proastă. 
   Iar eu? Da, să revenim la mine. Eu ştiu ce vreau, dar nu ştiu de ce vreau. Şi el? Nu ştiu ce vrea el, dar intuiesc. Şi mi-ar plăcea să nu fie aşa, dar să fim serioşi, eu nu am filtru roz în faţa ochilor, eu văd lumea în toate culorile-i componente. Sau aproape toate. Contrar a ceea ce ar crede unii...
   Da, sunt mică şi da, sunt prostuţă când vine vorba de dragoste sau orice ţine de ea. Dar sper din suflet că nu vrei doar să sufăr. Ştii, ţi-a povestit cât de greu mi-a fost. Şi ai fost de acord. Te rog nu fi încă unul pe care îl adaug pe lista de amintiri urâte. Sunt conştientă că nu e timp şi nu sunt cine trebuie şi nu eşti cine trebuie... dar cele mai interesante lucruri se întâmplă când nu te aştepţi, nu? Sper să te pot trece pe o listă cu amintiri scurte, spontane şi frumoase.

 
„And I'll do anything you say If you say it with your hands. And I'd be smart to walk away But you're quicksand...” 

One day, baby, we'll be old...

   Era seară şi era frig, dar nu conta. Era noiembrie, aproape mijlocul lunii, şi asta le mai lăsa doar puţin timp. Prea puţin timp. Nu doreau niciunul să-şi desfacă buzele din minunatul lor prim sărut. Doreau să se sărute şi să se sărute şi să se sărute până ar veni sfârşitul lumii, care să-i găsească tot acolo, în aceeaşi maşină, în aceeaşi parcare, la aceeaşi vârstă, în mijlocul aceluiaşi sărut. Părul lui îi părea atât de moale şi mătăsos ei. Parul ei era precum o perdea ce-i ferea de lumea din jur. Se cunoscuseră prea târziu şi totuşi atât de devreme. După un timp au reuşit să-şi despartă limbile flămânde de iubire, însă nu s-au putut dezlipi unul de altul. Stăteau cu frunţile lipite, trişti, dar atât de fericiţi! Ştiau că viaţa nu e dreaptă şi ştiau ce-i aşteaptă, ştiau că n-au timp şi că n-ar trebui să facă asta şi totuşi...
   - Mai avem aşa de puţin timp...
   - Şşşt. Nu te gândi la asta. Gândeşte în prezent, trăieşte clipa.
   - O trăiesc mai intens decât ţi-ai putea tu imagina, spuse ea şi îndrăzni să-l sărute din nou.
   De când îl cunoscuse, era o furtună de emoţii şi hormoni. Se schimbase foarte mult - în bine, în rău, nu ştie nimeni. Îl vroia  deşi ştia că el nu e pentru ea. Ştia că are o viaţă, că are planuri, că ea nu e inclusă în ele. Şi ştia în ce se bagă. Şi nu-i păsa. Vroia să profite de infimul timp ce-l mai aveau. Poate lui nu-i păsa, nici ei n-ar fi trebuit să-i pese, dar era cumva special. Era ca o gură de aer atunci când simţi că te sufoci. Şi-avea atât de multă nevoie de gura asta de aer!
   - Haide, gata, trebuie să mergi acasă să dormi că mâine dimineaţă mergi la lucru. 
   Nu voia să-i spună asta. Chiar nu voia. Însă ştia că trebuie. De când cu el era conştientă într-un mod atât de inconştient!
   - Nu contează, spuse el şi dădu să o sărute din nou.
   - Ba da, hai să mergem.
   - Şi tu? Tu ce faci până dimineaţă? Ai tăi ştiu că dormi la prietena ta. 
   Iarăşi zâmbetul ăla pe jumătate amuzant, pe jumătate pervers. Doamne, de ce nu-i putea rezista?!
   - Eu... văd eu. Fac pe boschetara până dimineaţă, nu-i asta problema ta. Tu trebuie să fii odihnit pe mâine.
   - De ce-ţi pasă aşa mult?
   - Păi... trebuie...
   - Eşti o drăguţă.
   - Ştiu. Prea drăguţă.
   - Şi modestă, spuse el râzând şi sărutând-o scurt din nou.
   Se priviră şi ea zâmbi. Zâmbi şi el. După care învârti cheia în contact şi porni maşina.
   - Mă bucur că mă asculţi.
   - Fii serioasă, nici măcar tu nu vrei să te ascult. 
   Ea roşi, însă avea noroc că era întuneric şi nu se vedea.
   - Am o idee totuşi.
   În două minute au fost în faţa blocului lui.
   - Ţi-am apus că nu vin la tine. Mi-e ruşine să dau ochii cu maică-ta. Nu, nu merge.
   - Dar te-am chemat eu la mine?!
   - Ăăăh... răspunse ea confuză.
   - Aşteaptă aici, vin în cinci minute.
   - Bine.
   După patru minute (bineînţeles că se uitase la ceas!) el ieşi din bloc, având o plasă umflată în mână şi încă ceva în cealaltă, însă ea nu putu desluşi ce. El deschise portiera din spate şi lăsă ce adusese, apoi îşi reluă locul pe scaunul şoferului.
   - Gata. Am adus o pătură şi o să dormim amândoi în maşină. Am adus şi perne. E bine, sper...
   - Ţi-a mai spus cineva vreodata cat de minunat eşti?

'Cause when we'll be old, I want to have something that reminds me of you :).

V.

Paranteză?

   Heeei! Am o tonă de chestii sa vă povestesc, trebuie să vă spun si cum a ieşit ziua mea că am tot zis ca va spun... şi multe altele. Dar n-o să le scriu aici şi acum, pentru că fix în secunda asta am un alt lucru care mă şochează. Sper totuşi să apuc să vă povestesc şi despre celelalte 1 miliard de lucruri cât de curand - weekend-ul ăsta dacă mai am timp. (Am o groază de teme din păcate:( )
   Deci - să trec la subiect.
   Anul sau anii trecuţi (nu ştiu exact când s-a întâmplat prima oară) vedeam dimineaţa în autobuz un baiat. Un baiat care părea mare (în ochii mei avea 20 şi ceva de ani - pe puţin) şi fiţos, ca să mă exprim aşa. Adică din ăla cu figuri, care „vrăjeşte” toate fetele... ştiţi voi. Pe băiatul ăsta l-am găsit săptămânile trecute pe Facebook. (Am uitat să menţionez - cred că stă cu mine în zonă - dar nu cred că asta are vreo importanţă) L-am găsit pur şi simplu, fără să îl caut şi amintindu-mi că îl tot vedeam i-am dat add. Doar aşa, „for fun”, cum ar zice o prietenă. Mi-a acceptat cererea de prietenie şi... atât. Nici nu m-am mai uitat pe profilul lui sau la poze sau ceva. Azi însă am văzut că postase ceva şi am intrat să-i văd totuşi profilul. Şi-am descoperit o grămadă de chestii care pe mine una m-au şocat. O să încep cu ceva uşor, cum ar fi faptul că n-are 20 şi ceva de ani cum mi s-a părut mie, ci are doar 18. E doar cu câteva luni mai mare ca mine. Aşa. A doua chestie e că, din ce am înţeles eu pe acolo, nu are mamă... Adică a murit. Săracul de el... În fine, nu vreau să comentez despre subiectul ăsta. Aşaaa... Şi a treia chestie? Cea mai şocantă. Băiatul ăsta, aşa fiţos şi cu figuri şi cum mi-a dat mie impresia că ar fi, SCRIE POEZII. Adica... chiar scrie. Poezii. Am rămas foarte şocată şi... nu ştiu, aşa, impresionată parcă.
   Chestia asta mi-a dovedit cât de mult pot înşela aparenţele :) Mă întreb eu oare cum par pentru cei din jur, pentru cei care nu mă cunosc? Pentru cei ce mă văd dimineaţa în autobuz? 

 (Sper să mai scriu cât de curând!)

Happy?

   Ar trebui să fiu mega-fericită şi emoţionată. Mâine îmi ţin majoratul. Şi ştiu ca nu sunt eu Miss Popularitate, dar mă aşteptam ca majoritatea persoanelor pe care le-am chemat să vină. Din bun simţ. Pentru că eu sunt drăguţă cu toată lumea. Şi oricum am chemat doar persoane cu care sunt cât de cât apropiată. Şi na, colegii de clasă... În fine. Ideea e că din persoanele alea multe care mă gândeam eu c-o să vină, am rămas aproape cu jumate din ele. Şi asta-mi arată cine cum e :). Nu sunt şi eu imposibilă. Înţeleg că trebuie să pleci din localitate, că stai la sat şi nu poţi să ajungi sau alte de-astea. Dar, să fim serioşi, „merg la doctor” nu e o scuză bună deloc! Şi nici „am meditaţii sâmbătă dimineaţă”. Aş zice şi despre „m-am lovit la deget”, daca n-aş cunoaşte mai bine cazul :)) (Fă-te bine!!! :*) În fine... ideea e că mi-e tare frică să nu fie un mare, mare rahat cu fundiţă deasupra. Oi vedea eu mâine. 
   Cel mai tare mă doar că o anume persoană nu poate veni. Nu ştiu să explic în ce relaţii suntem, în sensul că nu ştiu daca suntem prieteni, mai mult sau mai puţin de atât. Dar mi-e tare drag de el, sunt ataşată într-un fel ciudat de persoana lui. Şi n-o să fie acolo... Am uneori impresia că stelele se aranjează cumva astfel încât noi să nu ne întâlnim vreodată. Ştiu că sună siropos, dar n-o spun în sensul ăla. 
   Fir-ar. Nu mai am chef de nimic. Ne auzim peste câteva zile.

Mi-e sete

   Sunt lucruri pe care nu le uiţi chiar aşa de uşor. Lucruri care ştii că pur şi simplu s-au întâmplat şi nu au avut nici un înţeles ascuns, dar tot te gândeşti la ele şi le întorci pe toate părţile.
   Sunt ochii ce luceau - din cauza alcoolului, dar pe care ai vrea aşa de tare să-i revezi o clipă. E zâmbetul asociat strălucirii din ochi. E dansul acela. Sunt mâinile alea ce-ţi mângâiau faţa şi-ai vrea al naibii de tare să fii îmbrăţişată de ele; mâinile alea care ştiau să-ţi arate ce ai de făcut. E vocea care ai vrea să-ţi fie familiară, dar nici nu ţi-o poţi aminti clar; vocea care ai fi vrut să-ţi spună altceva în loc să-ţi vorbească despre mototolul care n-a ştiut să te aprecieze când te-ar fi putut avea. Sunt buzele care nu te-au sărutat.
   Sunt persoane pe care ştii că a fost dat să le vezi o dată în viaţă. Bineînţeles că asta nu te împiedică să îţi doreşti să le revezi.
   Timpul trece şi îmi amintesc lucruri pe care le credeam uitate. Şi ea e singura care m-ar putea ajuta să-l revăd. Şi ştiu c-ar face-o, sunt sigură de asta, dar nu-i pot spune nimic. Ea trebuie să ştie că m-am schimbat, că nu mai sunt fraiera aia mică ce o asculta în tot. Şi totuşi... mi-a fost cândva prietenă. Şi, chiar dacă pare nebunesc, încep să cred că încă îmi poate fi. Oare sunt egoistă? Interesată, poate? Sper că nu. Dar cum altfel aş mai putea să-l văd? Destinul nu-şi face niciodată treaba în cazul meu. Oare chiar aşa a fost să fie - să-l văd o singură dată-n viaţă? Pun pariu că el a uitat deja că exist...


Alb Negru feat. Ralflo & Rareş - Mi-e sete de tine

Changes

   M-am plâns că sunt invizibilă şi timidă. Viaţa mi-a arătat că pot fi şi altfel. De la ultima postare încoace, am trecut mai rar pe aici. Pentru că... n-am avut timp. 
   În aceeaşi zi în care am scris-o am avut într-un final cu cine să ies afară. Cu vecina mea. Care deşi stă sub mine de vreo 3 ani, n-am schimbat niciodată mai mult de 5 cuvinte. Dar acum ne-am apropiat puţin. Am fost pe afară cu ea, doi colegi de-ai ei şi verişorul ei. Deci: pot fi sociabilă. Verişorului ei îi cam place de mine, după parerea noastră, a fetelor. Eu nu-l plac pentru că e mai mic decât mine şi oricum nu e genul meu, nu e acel gen de persoană cu care aş putea să mă simt în totalitate eu. Deci: nu sunt invizibilă. Am mai ieşit cu ei încă într-o zi, dar dup-aia a trebuit să merg la lucru şi... n-am mai vorbit.
   Sâmbătă am fost la un majorat al unei foste colege şi foste „cea mai bună prietenă”, ca să zic aşa. Nu cunoşteam prea multă lume acolo, doar vreo doi-trei foşti colegi care ori au plecat repede fiindcă s-au plictisit, ori erau atât de plictisitori încât le plăcea să se plictisească. Aş fi plecat şi eu pe la ora 2, sincer. Însă am preferat să beau un pahar de ceva şi să dansez puţin şi să plec după. Dar după cum ştim „vodka - (is) connecting people”. Aşa că, nu-mi explic cum, am ajuns să dansez cam cu toţi băieţii de acolo. Ceea ce mi-a demonstrat din nou că nu sunt invizibilă. Un tip chiar mi-a cerut numărul de telefon, dar nu mi-a plăcut felul lui de a fi (puţin agresiv) şi cred că avea mai mult de 25 de ani, aşa că nu i l-am dat. Prietenul lui în schimb era mai drăguţ şi mai tânăr... Glumesc :)). Şi aşa am ajuns acasă înainte de răsărit, pe la 5 jumate.
   M-am bucurat doar să văd că de fapt nu sunt invizibilă şi pot fi sociabilă şi mai deschisă dacă îmi propun asta. Cred că până la urmă eu am fost vinovată de sentimentele pe care le-am avut pentru că eu mi-am construit acea imagine de fată care trece neobservată, care nu spune nimic şi nu are păreri. Dar cred de asemenea că-mi voi schimba această imagine :)

   Acum, fiindcă e ultima mea primă zi de şcoală, e inevitabil să nu vorbesc puţin şi despre asta :D. Noul an şcolar a adus nişte schimbări. Mi s-au schimbat nişte profi care nu mă aşteptam să se schimbe (în majoritatea cazurilor cred că asta va fi ceva rău). A revenit profa de franceză pe care am avut-o în clasa a 9-a, care e extrem de tânără şi frumoasă şi mă bucur foaaarte tare că s-a întors! <3 (O să mai ştiu şi eu nişte franceză anul ăsta!) Mi s-a mutat clasa... Am acum o sală de clasă cam la fel de mare cât camera mea (care nu e mare), doar că e puţin, puţin mai lungă. Există 2 şiruri de bănci şi avem 20 de locuri. Noi suntem 21 în clasă. O să fie tare amuzant!!! Mâine mă gândesc serios să merg cu vreo oră chiar mai devreme ca să prind loc. Nu-i de joacă cu asta! Şi în rest... totul e bine. Vă doresc un an şcolar cât mai bun (celor care mai sunteţi la şcoală) şi o zi buuună!
   Pupici! :)

The dark thoughts

   „Meriţi mai mult de atât” e tot ce spune toată lumea. Tot timpul. Şi da, poate că cu siguranţă e adevărat, dar mie nu-mi pasă. Ei nu înţeleg că m-aş mulţumi cu orice, că nu am nevoie de „del mai bun”. Oricine e destul de bun dacă ştii să cauţi ce e bun în oameni. Nu zic că eu aş şti, dar mă străduiesc. Şi degeaba. Niciodată nimeni nu-mi acordă atenţie mai mult de două zile. Şi nu înţeleg de ce. Sunt chiar aşa de plictisitoare? De invizibilă? De ce nimeni nu are răbdare să mă cunoască?! Încep să cred că e ceva în neregulă cu mine, deşi ştiu că nu e aşa. Dar chiar nu mă pot abţine. Când în trei ani singurii băieţi ce mi-au acordat o mai mare atenţie au fost unul care nu-şi dorea o relaţie, ci altceva şi unul care sta la 100 de kilometri distanţă şi nici nu l-am văzut vreodată, deci aş putea presupune foarte uşor că nu există, chiar încep să cred că ceva nu e ok. Când cel pe care îl consider prieten îmi spuen că da, e vian mea că e aşa încep să fiu sigură că ceva nu e ok, că am eu ceva.
   Vreau să fiu eu optimistă şi fericită. Vreau să fiu sociabilă, nu timidă şi retrasă. Vreau fericire şi iubire... chiar cer atât de mult? Alţii le au şi nu le merită.
   Am obosit să-mi pictez zâmbete pe faţă de fiecare dată când ies din casă. Trebuia să-mi amintesc că o zi de fericire mă va costa alte 100 de tristeţe.

Nice song

Şi-mi zic a mia oară să termin, că n-are nici un rost.

Falling

   Sometimes falling in love isn’t as easy as it seems. It takes courage. Lots of it. You have to face your fears. You have to stop thinking about “what may happen” and just enjoy what is actually happening. You mustn’t think that you might not be loved back. You have to avoid the dark thoughts of a broken heart. You have to be positive and smile. Smile until your cheeks hurt and when that happens continue smiling! Maybe someone will fall in love with your smile. And then with you. With your whole being. With your thoughts, your laugh, your habits, your flaws, your universe. They’ll adore you and soon enough you’ll fall asleep in their arms and wake up in the exact same place. They’ll kill to see your “good morning smile” and receive your “good night kiss”. They’ll kiss your forehead and you’ll kiss theirs. You’ll cook for or with them. You’ll spend more and more time together and before you know it you’ll grow old and continue being as happy as you were when you first met. And that’s what true love is.

   * Nu întrebaţi de ce am scris în engleză, aşa mi-a venit mie.