One day, baby, we'll be old...

   Era seară şi era frig, dar nu conta. Era noiembrie, aproape mijlocul lunii, şi asta le mai lăsa doar puţin timp. Prea puţin timp. Nu doreau niciunul să-şi desfacă buzele din minunatul lor prim sărut. Doreau să se sărute şi să se sărute şi să se sărute până ar veni sfârşitul lumii, care să-i găsească tot acolo, în aceeaşi maşină, în aceeaşi parcare, la aceeaşi vârstă, în mijlocul aceluiaşi sărut. Părul lui îi părea atât de moale şi mătăsos ei. Parul ei era precum o perdea ce-i ferea de lumea din jur. Se cunoscuseră prea târziu şi totuşi atât de devreme. După un timp au reuşit să-şi despartă limbile flămânde de iubire, însă nu s-au putut dezlipi unul de altul. Stăteau cu frunţile lipite, trişti, dar atât de fericiţi! Ştiau că viaţa nu e dreaptă şi ştiau ce-i aşteaptă, ştiau că n-au timp şi că n-ar trebui să facă asta şi totuşi...
   - Mai avem aşa de puţin timp...
   - Şşşt. Nu te gândi la asta. Gândeşte în prezent, trăieşte clipa.
   - O trăiesc mai intens decât ţi-ai putea tu imagina, spuse ea şi îndrăzni să-l sărute din nou.
   De când îl cunoscuse, era o furtună de emoţii şi hormoni. Se schimbase foarte mult - în bine, în rău, nu ştie nimeni. Îl vroia  deşi ştia că el nu e pentru ea. Ştia că are o viaţă, că are planuri, că ea nu e inclusă în ele. Şi ştia în ce se bagă. Şi nu-i păsa. Vroia să profite de infimul timp ce-l mai aveau. Poate lui nu-i păsa, nici ei n-ar fi trebuit să-i pese, dar era cumva special. Era ca o gură de aer atunci când simţi că te sufoci. Şi-avea atât de multă nevoie de gura asta de aer!
   - Haide, gata, trebuie să mergi acasă să dormi că mâine dimineaţă mergi la lucru. 
   Nu voia să-i spună asta. Chiar nu voia. Însă ştia că trebuie. De când cu el era conştientă într-un mod atât de inconştient!
   - Nu contează, spuse el şi dădu să o sărute din nou.
   - Ba da, hai să mergem.
   - Şi tu? Tu ce faci până dimineaţă? Ai tăi ştiu că dormi la prietena ta. 
   Iarăşi zâmbetul ăla pe jumătate amuzant, pe jumătate pervers. Doamne, de ce nu-i putea rezista?!
   - Eu... văd eu. Fac pe boschetara până dimineaţă, nu-i asta problema ta. Tu trebuie să fii odihnit pe mâine.
   - De ce-ţi pasă aşa mult?
   - Păi... trebuie...
   - Eşti o drăguţă.
   - Ştiu. Prea drăguţă.
   - Şi modestă, spuse el râzând şi sărutând-o scurt din nou.
   Se priviră şi ea zâmbi. Zâmbi şi el. După care învârti cheia în contact şi porni maşina.
   - Mă bucur că mă asculţi.
   - Fii serioasă, nici măcar tu nu vrei să te ascult. 
   Ea roşi, însă avea noroc că era întuneric şi nu se vedea.
   - Am o idee totuşi.
   În două minute au fost în faţa blocului lui.
   - Ţi-am apus că nu vin la tine. Mi-e ruşine să dau ochii cu maică-ta. Nu, nu merge.
   - Dar te-am chemat eu la mine?!
   - Ăăăh... răspunse ea confuză.
   - Aşteaptă aici, vin în cinci minute.
   - Bine.
   După patru minute (bineînţeles că se uitase la ceas!) el ieşi din bloc, având o plasă umflată în mână şi încă ceva în cealaltă, însă ea nu putu desluşi ce. El deschise portiera din spate şi lăsă ce adusese, apoi îşi reluă locul pe scaunul şoferului.
   - Gata. Am adus o pătură şi o să dormim amândoi în maşină. Am adus şi perne. E bine, sper...
   - Ţi-a mai spus cineva vreodata cat de minunat eşti?

'Cause when we'll be old, I want to have something that reminds me of you :).

V.