Aniversări...

   Aniversări, aniversări... Ideea e că bloguleţul meu iubit împlineşte astăzi 2 ani. Fix 2 ani de când am scris prima postare. Timpul parcă a zburat de atunci. Îmi recitesc postările şi văd cât m-am schimbar, cum gândeam înainte, ce simţeam şi văd că în ăştia 2 ani s-au adunat o multitudine de sentimente de-ale mele. Şi mă bucur că am ales să le păstrez aici, fiindcă „la bătrâneţe”, peste vreo 20 de ani, aşa, va fi tare amuzant să recitesc acest blog. Probabil pe atunci mă voi fi lăsat de scris de muuult. Sau poate voi scris din ce în ce mai mult şi mai bine? Cine ştie.
   Şi-acum să vorbesc doar despre ultimul an: 
   În acest an de „blogărit”... am făcut o grămadă de lucruri. Mi-am făcut curaj să colaborez la un Blog cu poveşti şi de ...atunci SCRIU... şi acolo când am timp. Am stat De vorbă cu viaţa... şi am reuşit uneori să ajung Departe de realitate.... Fabrica de iluzii a avut ceva probleme tehnice şi n-a mai fost la fel de activă, dar tot am vizitat-o din când în când. Am îndrăznit să visez (Dare To Dream) puţin, însă am descoperit că unele vise vor rămâne... Just dreams. Am trăit Sometimes a Fantasy! şi-am simţit destul de des Shivers down my spine. Am suspinat după JuStOnELaStDaNcE şi mi-a fost dor să N-ai secrete, iubire sau emoţii să ascunzi. Puţine Love drops... mi-au ajuns în suflet, dar au fost suficiente. Mi-am petrecut dimineţile citind A morning story sau având Morning Thoughts. Am deschis bucuroasa Cutiuţa cu surprize şi am avut Doar nişte gânduri despre Dream Love. Mă gândeam că... nu i-am văzut prea des pe Goda şi Curly Creature... Păcatele infinitului... s-au amestecat cu Praf de stele şi încă nu am reuşit să dezleg The mistery of life! Mai nou a venit English in town. Drăguţ! Booktown Lover mi-a aratat the Colour of Books şi-i mulţumesc pentru asta! I-am citit Scrisorile lui Letto şi am găsit Un blog pierdut... care, deşi trist, m-a facut să zâmbesc. Confesiunile târfei de lângă tine m-au făcut să văd că viaţa mea e un pic mai roz decât o vedeam eu înainte şi mi-au aratat că totul depinde de ce decizii luăm, iar C.L.M.`s Blog mi-a colorat unele zile. Aşa că mulţumesc!

   Şi în al doilea rând... e un an de când am cunoscut pe cineva. O persoană fără de care sunt tare curioasă cum ar fi arătat viaţa mea la momentul actual. Deci, la mulţi ani (nouă?) D. :)

Happiness

   Tocmai se întorcea acasă de la librărie. Îşi cumpărase cea mai tare carte posibilă şi abia aştepta să o citească. Durase ceva până reuşise să strângă banii pentru a şi-o lua. Nu că ar fi fost săracă, însă ai ei nu prea îi dădeau bani de buzunar. Acum că în sfârşit avea cartea în mână, avea un zâmbet imens pe faţă.
   La două străzi de librărie se opri şi intră în piaţă. Mama ei o rugase să cumpere nişte prune pentru dulceaţă. Găsi destul de repede o tarabă cu prune mari şi proaspete, aşa că se opri să cumpere câteva. Odată oprită, observă că pe aceeaşi tarabă era şi zmeură. Îi plăcea mult zmeura şi nu mai mâncase cam de când era mică. Pe atunci tatăl ei obişnuia să îi aducă de fiecare dată când venea din lungile lui călătorii pe timpul verii. Zâmbi la acea amintire. Acum nu se mai înţelegea atât de bine cu el... Se decise brusc să cumpere şi nişte zmeură.
   Ajunsă la două blocuri de casă, mai avea puţin până să ajungă la magazinul de unde trebuia să cumpere pâine. Căutându-şi portofelul prin geantă, nu observă că din sens opus venea cineva, aşa că se ciocni de acea persoană. Plasa cu prune se rupse şi toate prunele se împrăştiară pe asfaltul încins. Noroc că zmeura era în siguranţă, într-o punguţă din geanta ei.
   - Vai!
   - Hopa..
   - Ăăăh... hei! spuse ea cu un zâmbet strâmb şi puţin uimit pe faţă.
   - Lasă-mă să te ajut!
   Era un el. Îl cunoştea. Făcuseră clasele I-VIII în aceeaşi şcoală, doar că el terminase cu doi sau trei ani mai repede. Se ştiau din vedere, dar... atât.
   Au început să strângă împreună prunele care mai puteau fi strânse. Multe din ele se rostogoliră rapid până în şosea, iar acum erau călcate de maşini. 
   - Gata. Te descurci să le ţii? Cu plasa aşa, ruptă... ?
   - Da, mă descurc eu cumva. Merci de ajutor.
   - Nu ai pentru ce. Şii... ce mai faci tu?
   - Uite, bine. Veneam de la librărie şi mă grăbeam să ajung acasă, să mă apuc să citesc ce mi-am cumpărat, spuse ea încheind cu un zâmbet mare. 
   El îi întoarse zâmbetul.
   - Tu? Ce mai faci?
   Băiatul începu atunci să îi vorbească despre facultate, despre unde lucrează şi altele. Arătau caraghios aşa, în mijlocul drumului, stând şi povestind, ea cu plasa cu prune în braţe.
   - Nu vrei să stăm jos, pe bordură? Sunt cam grele prunele astea.
   - Ba da. Şi tu? continuă el. Acum începi facultatea, nu?
   - Nuu, mai am un an de liceu.
   - Ah, piticotule.
   - Ce pot să fac, aşa m-a făcut mama...
   - Ce-i drept, eşti drăguţă aşa.
   - Mulţumesc, răspunse ea cu un zâmbet timid.
   El păru să o studieze pentru o clipă.
   - Îmi place că mai tot timpu' când te văd, zâmbeşti.
   - Serios? Era puţin surprinsă de ceea ce tocmai îi spuse; ea nu era prea zâmbăreaţă de fel. Nu mi-am dat seama de asta, continuă ea.
   - Eh, noroc că port eu ochelari, văd totul!
   Au râs împreună, după care s-a aşternut o tăcere destul de stânjenitoare, însă nici unul nu se ridică să plece.
   - Vrei zmeură? întrebă ea, menţinându-şi un zâmbet pe chip şi scoţând punguţa din geantă.
   - Mai întrebi?!
   După ce au terminat de mâncat toată zmeura în timp ce povesteau şi râdeau, s-au ridicat şi-au plecat fiecare în treaba lui, cu câte un zâmbet mare pe buze. În timp ce înainta spre magazin zâmbind, picioarele fetei tremurau atât de tare de parcă erau făcute din gelatină... 

(Va urma?!)

P.S.: Ar trebui oare să vă povestesc şi realitatea din spatele acestei povestioare?

I feel so sorry for you, my friend!

   - S-a terminat tot...
   - Foarte bine.
   - ...
   - Până la urmă s-a terminat CE?! Îl cunoşti de două săptămâni, CE să se termine? Că nici n-a apucat să fie ceva. 
   - Păi da, dar... m-a sunat şi mi-a zis că a vorbit cu aia şi ca ea i-a zis de mine şi de celălalt... Şi-a zis că s-a terminat tot...
   - Păi tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Cine te pune să te încurci cu dinăştia? Şi să faci numai prostii de-astea?!
   - Păi da, dar el a început... Că el s-a sărutat cu aia şi eu doar m-am răzbunat...
   - Răzbunarea-i arma prostului, draga mea. După ce-ai aflat ce-a făcut, el trebuia nici să nu mai existe pentru tine. Nu trebuia să te răzbuni cu nimic. Şi după râzbunarea ta tâmpită, i-ai mai şi negat totul în faţă. Ţi-am zis că o să afle. Ţi-am zis! Ăia află tot, sunt prieteni toţi între ei şi ştiu tot. Şi-acuma de ce plângi? Că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Tu te îmbârligi numai cu dobitoci dinăştia. Cu ţărani proşti. Da, ştiu, vechea poveste - pe tine nu te place nimeni din oraş. Şi ce? Ţi se pare că pe mine mă place cineva?! Nu frate, da' nu mă duc să stau trei luni pe an la bunici şi acolo mă bag în seamă cu toţi fraierii şi dupaia mă plâng că e departe, că dacă mă înşeală, că mi-a închis telefonul şi altea de-astea. Decât aşa, mai bine singură! Şi uita-te şi tu câte prostii ai făcut în satu' ăla. Şi tot nu te potoleşti. Uhhh, de-aş putea să-ţi dau o palmă să-ţi vină mintea la cap!!!
   - Stai numai puţin că mă sună ăsta. Te sun eu mai încolo.

I can fly!

 Te poţi trezi la ora 8 dimineaţa din cauza zgomotului produs de bormaşina vecinilor tăi, poţi petrece 4 ore mergând prin tot oraşul, în soare, la 40°C ca să-ţi dai seama că ceea ce căutai era chiar la doi paşi de tine şi ziua ta tot poate fi bună! :)

   Astăzi am fost să-mi aleg primul cadou pentru ziua mea. Şi având în vedere că ziua mea este peste mai mult de o lună... e ceva. Astăzi mi-am şi găsit un cadou minunat! Astăzi am găsit pe jos 2 monede (sau monezi?), iar eu consider că asta îmi aduce noroc. Nu, nu ma entuziasmez pentru 10 bani în plus, ci pentru faptul că am găsit norocul de două ori în aceeaşi zi. Astăzi mi-a ajuns un colet cu nişte cărţi pe care le-am comandat săptămâna trecută şi-a venit chiar la fix, pentru că trebuie să le fac cadou cuiva. Astăzi, în timp ce mă duceam la poştă să iau cărţile anterior menţionate, un băiat s-a oprit pe stradă în faţa mea şi mi-a spus că sunt frumoasă. Pur şi simplu. Şi asta e ceva, având în vedere cum eram îmbrăcată, cum îmi arăta părul, că eram toata transpirată şi am şi un coş imens pe obraz! Astăzi am început să zâmbesc. Din cauza celui ce mi-a spus că sunt frumoasă şi pentru că ieri îmi spusese altcineva că de fiecare dată când mă vede zâmbesc... Ceea ce mie nu mi-a părut adevărat, dar dacă el aşă crede... :)

   Şi credeam că am cea mai minunată zi. M-am gândit că singurul lucru care ar face-o şi mai minunată ar fi ca, trecând pe lângă piaţă, să zăresc printre tarabe nişte zmeură. Şi, ajungând lângă piaţă, primul produs de pe prima tarabă pe lângă care am trecut... a fost zmeura! Fericire pură încuiată în mici bobiţe roşii! Şi aşa ziua mea a devenit din minunata, şi mai minunată.

   Mergând înapoi spre casă mă amuzam gândindu-mă că trec pe undeva anume... Şi cu zâmbetul meu mare şi plin de fericire (nu fals ca alte dăţi), am dat nas în nas cu... cineva. Şi aşa ziua mea „mai minunată decât minunată” s-a transformat (poate) în cea mai minunată!

One last wish?

   Mi-am dorit atât de multe lucruri vara asta... Să fac, să văd, să învăţ, să simt lucruri noi. Mi-am dorit iubire. Nu în acel fel disperat, de parcă nu aş putea trăi fără. Însă mi-am dorit să fiu iubită... Mi-am dorit să mă schimb puţin, să nu mai fiu aşa timidă. Dar asta cu schimbarea e o doinţă absurdă. Noi ne schimbăm încontinuu, chiar dacă nu ne dăm seama de asta. Mi-am dorit să fac o grămadă de lucruri. Vroiam să-mi deschid încă un blog. Nu vreau să spun despre ce, pentru că poate-l voi deschide într-o zi şi ar fi mai frumos să fie o surpriză :D. Am vrut să-mi scriu o scrisoare pe care să o deschid peste mult, mult timp, când deja aş fi uitat de ea. N-am făcut nici asta încă. Am vrut să sciu măcar o poveste... şi nimic. Nici ep blog n-am fost tare activă. Mă gândeam ieri că ar trebui să renunţ pentru că nu mai am aceeaşi inspiraţie pentru a scrie. Dar ştiu bine că n-aş putea face asta. Oricum, din moment ce scriu pentru mine şi nu pentru alţii, nu e important cât de des scriu sau ce scriu. Scriu ce şi când simt şi cu asta mă simt mulţumită. 
   Acum că se încheie vara îmi pare rău să văd că nici o speranţă de-a mea nu s-a transformat în realitate. Că poate am fost prea leneşă ca să-mi transform visele în realitate. Că poate am făcut alegerile greşite. Dar e bine şi aşa. Pot spune că mă bucur că m-am relaxat o vară întreagă. Şi asta e chiar foarte bine, având în vedere că intru în ultimul an de liceu.
   Ultimul weekend al verii e chair după colţ şi aş mai avea o singură dorinţă... Mi-aş dori să merg cu cortul. Cu ai mei. Vreau să stau lângă foc seara, vreau să mă uit la stele (poate văd şi o stea căzătoare?), vreau să mănânc cartofi copţi în jar, vreau frigărui şi aripioare la grătar... vreau să dorm în sacul meu de dormit şi să mă trezesc de cald. Vreau să mă mai bucur puţin de soare. Ce n-aş da ca măcar dorinţa asta să devină realitate... Însă şansele sunt foarte mici. Una la o sută, dacă nu una la o mie... Tatăl meu lucrează în weekend şi mama n-o să vrea să mergem „singure”. N-am fi singure pentru că ar mai veni cineva cu noi... rude, prieteni, cineva... Însă ea tot n-o să vrea. 
   Păcat. Chiar aş vrea să mai am parte de un weekend ca înainte.

E bine!

   Am fost plecată la mare zilele astea, însă nu cred că mi-a observat prea multa lumea lipsa. Şi aşa scriu tot mai rar. 
   Înainte să plec mi-am spus că atunci când mă întorc vreau să fiu schimbată, vreau să fi alta. Ei bine, nu sunt. Sunt aceeaşi. Cel puţin aşa cred. Însă de când am venit toate-mi merg surprinzător de bine.Mă înţeleg cu ai mei, ei se înţeleg între ei, i-a convins într-un sfârşit să fie de acord cu a-mi ţine majoratul... toate sunt bune şi frumoase. Singurul lucru ce-mi lipseşte e iubirea unui el, însă asta nu mai caut, ci aştept. 
   Am început să nu mai fiu aşa de leneşă parcă. Şi ăsta e cel mai bun lucru. Ceva puţin ciudat e că parcă-parcă mi-e un piculeţ dor de şcoală. Adică de colegi mai mult... Dar când mă gândesc că peste mai puţin de o lună încep clasa a XII-a (=> BAC), îmi trece tot dorul. Nu voi mai avea timp de nimic anul ăsta :(. 
   Cât am fost plecată mi-a încolţit în minte o idee pentru o povestioară... dar presimt ca iarăşi va trece timpul şi eu nu voi scrie nimic. Aşa fac mereu. Soll/Anemona - să ştii că, înainte să ajung acasă şi să citesc ce s-a mai întâmplat în povestea ta, mi-am denumit în minte unul din personajele principale din povestea mea 'Alexander Stewart' :)) (ţi-am lăsat pe undeva un comentariu cu asta, însă nu ştiu dacă l-ai văzut).
   Hmm şi altceva... sper să-mi adun voinţa şi să mă apuc de croitorie în cele 3 săptămâni de vacanţă ce mi-au rămas. Doar am zis ca devin tot mai puţin leneşă! :D 
   Sper să ne auzim curând cu ceva mai frumos decât plictisitoarea mea viaţă. Pupiiici!

   P.S.: Vă recomand cu toată căldura romanele lui Nicholas Sparks. Eu am citit două la mare (Ultimul cântec şi Talismanul norocos) şi am rămas foarte plăcut impresionată.
 

Noaptea aia...

   2 ani deja. Timpul a zburat. Atât atunci, cât şi de-atunci până acum. Mie încă-mi pare că ar fi fost ieri totul. Bine, nu ieri, dar cu câteva săptămâni în urmă. 

   Acum că vreau să vorbesc despre asta nu pot. Parcă mi se opresc cuvintele în gât. Aş putea să scriu... ce? Nu ştiu ce. Pentru că nu prea am ce. 

   Nu s-au întâmplat multe. Nu s-a întâmplat nimic în ochii altora. Chiar şi în ochii tăi totul a fost nimic. Însă pentru mine, atunci, era minunat. Aveam întreaga lume la picioare, chiar dacă eram... unde eram. Atunci am fost cu adevărat fericită. Cel mai fericit moment din viaţa mea aş putea spune cu uşurinţă că a fost ăla. Ei bine, noaptea aia. Ştiam că n-avea să dureze. Ştiam chiar atunci. Eram sigură că e prea frumos să fie adevărat. Şi aşa a fost. 

   Dar am amintirea acelei fericiri şi-o voi avea mereu. Şi mă voi consola cu ea până data viitoare când am să fiu la fel de fericită (sau poate mai fericită?). Am să ştiu că fericirea există undeva şi că ceea ce trebuie noi să facem este doar să o atingem. 

   Chiar dacă sentimentele faţă de tine mi s-au schimbat de multe ori de atunci, de nenumărate ori, fericirea ce-am simţit-o... e acolo. Nu pleacă şi nici nu cred că va pleca prea curând. 

   Da, a fost o prostie, un nimic, ceva nesemnificativ, dar a fost cel mai bun lucru care mi s-a înâmplat. Vreodată. Cel mai aproape de... romantism? De iubire? Pe acolo pe undeva... Trist, ştiu. Nu vă spun ce e, îl păstrez pentru mine. Ca pe o comoară. Comoara mea. A fost magic pentru mine. 

   Am citit ce-am scris în jurnal (un amărât de document Word de fapt) atunci. Şi, deşi n-aş fi crezut, chiar uitasem un detaliu. Un detaliu care mi-a dat fiori când l-am citit şi mi l-am amintit. A fost atât de drăguuuţ! 

   Oare sentimentele mele revin încet-încet la cum erau atunci? Nu... nu, sigur nu. Adică, de ce ar reveni? Atunci ne întâlneam mai des, acum nu te-am văzut de... să vedem... câteva luni. 

   Mi-ar plăcea să retrăiesc noaptea aia. Cu sentimentele de atunci şi cu mintea de acum. Nu cred c-ar fi ceva diferit, dar... chair aş vrea. Aş vea să mai simt gustul fericirii, măcar de-ar fi pentru 5 minute. Ăla a fost un moment în care, deşi aveam doar 15 ani, am zis „Doamne, acum pot să mor că sunt fericită!”. Ce-i drept, nu mai cred acelaşi lucru şi acum :D.

   E dubios. Vorbesc despre noaptea aia de acum 2 ani (exact 2 ani din câte îmi amintesc), pe când ieri se aniversa 1 an de la o altă noapte. De fapt seară, nu noapte. Despre aia de ce n-am simţit nevoia să scriu nimic? Probabil pentru că cu el, deşi mi-a fost bine, n-am fost fericită. M-am simţit ca o cârpă mai mult sau mai puţin. Pentru că ştiam că nu-i păsa de mine nici cât negru sub unghie. Şi totuşi mă amăgeam... 

   Tu însă, nu ştiu, eşti altfel. Eşti singurul pe care, cred eu, chiar l-am iubit. Deşi clar n-a fost nimic între noi. Dar eu aşa consider, că te-am iubit. Şi eşti altfel pentru că după ce „mi-a trecut” am continuat să vorbesc cu tine, să încerc să îţi fiu prietenă. Şi tu ai continuat să-mi vorbeşti după ce ţi-am spus ce simţeam. Nu m-ai evitat. Ai fost... altfel faţă de restul. 

   În fine... am spus destule. Am scris prea mult fără să spun nimic de fapt. Esenţa e că, în noaptea aia, nimicul tău a însemnat totul pentru mine. Noaptea aia m-a învăţat că există fericire. Aşa că... 

la mulţi ani fericirii?

   P.S.: Îmi cer scuze că în mare parte m-am adresat unui el sau chiar mie însămi, însă aşa am simţit nevoia să scriu. Am şi aşezat totul altfel în pagină, tot pentru că aşa am simţit eu nevoia.

   P.P.S.: Dacă cumva citeşti asta mă bucur că aflii ce-am simţit atunci şi-am fost prea timidă să-ţi spun. De asemenea ştiu că eşti destul de matur încât să nu laşi nişte sentimente trecute să strice faptul că acum suntem prieteni. Aşa-i? ;;)

Fir-ar, iar e ora 2 şi eu nu dorm... În noaptea aia n-am dormit aproape deloc... 

Noapte buna! :)