Happy?

   Ar trebui să fiu mega-fericită şi emoţionată. Mâine îmi ţin majoratul. Şi ştiu ca nu sunt eu Miss Popularitate, dar mă aşteptam ca majoritatea persoanelor pe care le-am chemat să vină. Din bun simţ. Pentru că eu sunt drăguţă cu toată lumea. Şi oricum am chemat doar persoane cu care sunt cât de cât apropiată. Şi na, colegii de clasă... În fine. Ideea e că din persoanele alea multe care mă gândeam eu c-o să vină, am rămas aproape cu jumate din ele. Şi asta-mi arată cine cum e :). Nu sunt şi eu imposibilă. Înţeleg că trebuie să pleci din localitate, că stai la sat şi nu poţi să ajungi sau alte de-astea. Dar, să fim serioşi, „merg la doctor” nu e o scuză bună deloc! Şi nici „am meditaţii sâmbătă dimineaţă”. Aş zice şi despre „m-am lovit la deget”, daca n-aş cunoaşte mai bine cazul :)) (Fă-te bine!!! :*) În fine... ideea e că mi-e tare frică să nu fie un mare, mare rahat cu fundiţă deasupra. Oi vedea eu mâine. 
   Cel mai tare mă doar că o anume persoană nu poate veni. Nu ştiu să explic în ce relaţii suntem, în sensul că nu ştiu daca suntem prieteni, mai mult sau mai puţin de atât. Dar mi-e tare drag de el, sunt ataşată într-un fel ciudat de persoana lui. Şi n-o să fie acolo... Am uneori impresia că stelele se aranjează cumva astfel încât noi să nu ne întâlnim vreodată. Ştiu că sună siropos, dar n-o spun în sensul ăla. 
   Fir-ar. Nu mai am chef de nimic. Ne auzim peste câteva zile.

Mi-e sete

   Sunt lucruri pe care nu le uiţi chiar aşa de uşor. Lucruri care ştii că pur şi simplu s-au întâmplat şi nu au avut nici un înţeles ascuns, dar tot te gândeşti la ele şi le întorci pe toate părţile.
   Sunt ochii ce luceau - din cauza alcoolului, dar pe care ai vrea aşa de tare să-i revezi o clipă. E zâmbetul asociat strălucirii din ochi. E dansul acela. Sunt mâinile alea ce-ţi mângâiau faţa şi-ai vrea al naibii de tare să fii îmbrăţişată de ele; mâinile alea care ştiau să-ţi arate ce ai de făcut. E vocea care ai vrea să-ţi fie familiară, dar nici nu ţi-o poţi aminti clar; vocea care ai fi vrut să-ţi spună altceva în loc să-ţi vorbească despre mototolul care n-a ştiut să te aprecieze când te-ar fi putut avea. Sunt buzele care nu te-au sărutat.
   Sunt persoane pe care ştii că a fost dat să le vezi o dată în viaţă. Bineînţeles că asta nu te împiedică să îţi doreşti să le revezi.
   Timpul trece şi îmi amintesc lucruri pe care le credeam uitate. Şi ea e singura care m-ar putea ajuta să-l revăd. Şi ştiu c-ar face-o, sunt sigură de asta, dar nu-i pot spune nimic. Ea trebuie să ştie că m-am schimbat, că nu mai sunt fraiera aia mică ce o asculta în tot. Şi totuşi... mi-a fost cândva prietenă. Şi, chiar dacă pare nebunesc, încep să cred că încă îmi poate fi. Oare sunt egoistă? Interesată, poate? Sper că nu. Dar cum altfel aş mai putea să-l văd? Destinul nu-şi face niciodată treaba în cazul meu. Oare chiar aşa a fost să fie - să-l văd o singură dată-n viaţă? Pun pariu că el a uitat deja că exist...


Alb Negru feat. Ralflo & Rareş - Mi-e sete de tine

Changes

   M-am plâns că sunt invizibilă şi timidă. Viaţa mi-a arătat că pot fi şi altfel. De la ultima postare încoace, am trecut mai rar pe aici. Pentru că... n-am avut timp. 
   În aceeaşi zi în care am scris-o am avut într-un final cu cine să ies afară. Cu vecina mea. Care deşi stă sub mine de vreo 3 ani, n-am schimbat niciodată mai mult de 5 cuvinte. Dar acum ne-am apropiat puţin. Am fost pe afară cu ea, doi colegi de-ai ei şi verişorul ei. Deci: pot fi sociabilă. Verişorului ei îi cam place de mine, după parerea noastră, a fetelor. Eu nu-l plac pentru că e mai mic decât mine şi oricum nu e genul meu, nu e acel gen de persoană cu care aş putea să mă simt în totalitate eu. Deci: nu sunt invizibilă. Am mai ieşit cu ei încă într-o zi, dar dup-aia a trebuit să merg la lucru şi... n-am mai vorbit.
   Sâmbătă am fost la un majorat al unei foste colege şi foste „cea mai bună prietenă”, ca să zic aşa. Nu cunoşteam prea multă lume acolo, doar vreo doi-trei foşti colegi care ori au plecat repede fiindcă s-au plictisit, ori erau atât de plictisitori încât le plăcea să se plictisească. Aş fi plecat şi eu pe la ora 2, sincer. Însă am preferat să beau un pahar de ceva şi să dansez puţin şi să plec după. Dar după cum ştim „vodka - (is) connecting people”. Aşa că, nu-mi explic cum, am ajuns să dansez cam cu toţi băieţii de acolo. Ceea ce mi-a demonstrat din nou că nu sunt invizibilă. Un tip chiar mi-a cerut numărul de telefon, dar nu mi-a plăcut felul lui de a fi (puţin agresiv) şi cred că avea mai mult de 25 de ani, aşa că nu i l-am dat. Prietenul lui în schimb era mai drăguţ şi mai tânăr... Glumesc :)). Şi aşa am ajuns acasă înainte de răsărit, pe la 5 jumate.
   M-am bucurat doar să văd că de fapt nu sunt invizibilă şi pot fi sociabilă şi mai deschisă dacă îmi propun asta. Cred că până la urmă eu am fost vinovată de sentimentele pe care le-am avut pentru că eu mi-am construit acea imagine de fată care trece neobservată, care nu spune nimic şi nu are păreri. Dar cred de asemenea că-mi voi schimba această imagine :)

   Acum, fiindcă e ultima mea primă zi de şcoală, e inevitabil să nu vorbesc puţin şi despre asta :D. Noul an şcolar a adus nişte schimbări. Mi s-au schimbat nişte profi care nu mă aşteptam să se schimbe (în majoritatea cazurilor cred că asta va fi ceva rău). A revenit profa de franceză pe care am avut-o în clasa a 9-a, care e extrem de tânără şi frumoasă şi mă bucur foaaarte tare că s-a întors! <3 (O să mai ştiu şi eu nişte franceză anul ăsta!) Mi s-a mutat clasa... Am acum o sală de clasă cam la fel de mare cât camera mea (care nu e mare), doar că e puţin, puţin mai lungă. Există 2 şiruri de bănci şi avem 20 de locuri. Noi suntem 21 în clasă. O să fie tare amuzant!!! Mâine mă gândesc serios să merg cu vreo oră chiar mai devreme ca să prind loc. Nu-i de joacă cu asta! Şi în rest... totul e bine. Vă doresc un an şcolar cât mai bun (celor care mai sunteţi la şcoală) şi o zi buuună!
   Pupici! :)

The dark thoughts

   „Meriţi mai mult de atât” e tot ce spune toată lumea. Tot timpul. Şi da, poate că cu siguranţă e adevărat, dar mie nu-mi pasă. Ei nu înţeleg că m-aş mulţumi cu orice, că nu am nevoie de „del mai bun”. Oricine e destul de bun dacă ştii să cauţi ce e bun în oameni. Nu zic că eu aş şti, dar mă străduiesc. Şi degeaba. Niciodată nimeni nu-mi acordă atenţie mai mult de două zile. Şi nu înţeleg de ce. Sunt chiar aşa de plictisitoare? De invizibilă? De ce nimeni nu are răbdare să mă cunoască?! Încep să cred că e ceva în neregulă cu mine, deşi ştiu că nu e aşa. Dar chiar nu mă pot abţine. Când în trei ani singurii băieţi ce mi-au acordat o mai mare atenţie au fost unul care nu-şi dorea o relaţie, ci altceva şi unul care sta la 100 de kilometri distanţă şi nici nu l-am văzut vreodată, deci aş putea presupune foarte uşor că nu există, chiar încep să cred că ceva nu e ok. Când cel pe care îl consider prieten îmi spuen că da, e vian mea că e aşa încep să fiu sigură că ceva nu e ok, că am eu ceva.
   Vreau să fiu eu optimistă şi fericită. Vreau să fiu sociabilă, nu timidă şi retrasă. Vreau fericire şi iubire... chiar cer atât de mult? Alţii le au şi nu le merită.
   Am obosit să-mi pictez zâmbete pe faţă de fiecare dată când ies din casă. Trebuia să-mi amintesc că o zi de fericire mă va costa alte 100 de tristeţe.

Nice song

Şi-mi zic a mia oară să termin, că n-are nici un rost.

Falling

   Sometimes falling in love isn’t as easy as it seems. It takes courage. Lots of it. You have to face your fears. You have to stop thinking about “what may happen” and just enjoy what is actually happening. You mustn’t think that you might not be loved back. You have to avoid the dark thoughts of a broken heart. You have to be positive and smile. Smile until your cheeks hurt and when that happens continue smiling! Maybe someone will fall in love with your smile. And then with you. With your whole being. With your thoughts, your laugh, your habits, your flaws, your universe. They’ll adore you and soon enough you’ll fall asleep in their arms and wake up in the exact same place. They’ll kill to see your “good morning smile” and receive your “good night kiss”. They’ll kiss your forehead and you’ll kiss theirs. You’ll cook for or with them. You’ll spend more and more time together and before you know it you’ll grow old and continue being as happy as you were when you first met. And that’s what true love is.

   * Nu întrebaţi de ce am scris în engleză, aşa mi-a venit mie.

Aniversări...

   Aniversări, aniversări... Ideea e că bloguleţul meu iubit împlineşte astăzi 2 ani. Fix 2 ani de când am scris prima postare. Timpul parcă a zburat de atunci. Îmi recitesc postările şi văd cât m-am schimbar, cum gândeam înainte, ce simţeam şi văd că în ăştia 2 ani s-au adunat o multitudine de sentimente de-ale mele. Şi mă bucur că am ales să le păstrez aici, fiindcă „la bătrâneţe”, peste vreo 20 de ani, aşa, va fi tare amuzant să recitesc acest blog. Probabil pe atunci mă voi fi lăsat de scris de muuult. Sau poate voi scris din ce în ce mai mult şi mai bine? Cine ştie.
   Şi-acum să vorbesc doar despre ultimul an: 
   În acest an de „blogărit”... am făcut o grămadă de lucruri. Mi-am făcut curaj să colaborez la un Blog cu poveşti şi de ...atunci SCRIU... şi acolo când am timp. Am stat De vorbă cu viaţa... şi am reuşit uneori să ajung Departe de realitate.... Fabrica de iluzii a avut ceva probleme tehnice şi n-a mai fost la fel de activă, dar tot am vizitat-o din când în când. Am îndrăznit să visez (Dare To Dream) puţin, însă am descoperit că unele vise vor rămâne... Just dreams. Am trăit Sometimes a Fantasy! şi-am simţit destul de des Shivers down my spine. Am suspinat după JuStOnELaStDaNcE şi mi-a fost dor să N-ai secrete, iubire sau emoţii să ascunzi. Puţine Love drops... mi-au ajuns în suflet, dar au fost suficiente. Mi-am petrecut dimineţile citind A morning story sau având Morning Thoughts. Am deschis bucuroasa Cutiuţa cu surprize şi am avut Doar nişte gânduri despre Dream Love. Mă gândeam că... nu i-am văzut prea des pe Goda şi Curly Creature... Păcatele infinitului... s-au amestecat cu Praf de stele şi încă nu am reuşit să dezleg The mistery of life! Mai nou a venit English in town. Drăguţ! Booktown Lover mi-a aratat the Colour of Books şi-i mulţumesc pentru asta! I-am citit Scrisorile lui Letto şi am găsit Un blog pierdut... care, deşi trist, m-a facut să zâmbesc. Confesiunile târfei de lângă tine m-au făcut să văd că viaţa mea e un pic mai roz decât o vedeam eu înainte şi mi-au aratat că totul depinde de ce decizii luăm, iar C.L.M.`s Blog mi-a colorat unele zile. Aşa că mulţumesc!

   Şi în al doilea rând... e un an de când am cunoscut pe cineva. O persoană fără de care sunt tare curioasă cum ar fi arătat viaţa mea la momentul actual. Deci, la mulţi ani (nouă?) D. :)

Happiness

   Tocmai se întorcea acasă de la librărie. Îşi cumpărase cea mai tare carte posibilă şi abia aştepta să o citească. Durase ceva până reuşise să strângă banii pentru a şi-o lua. Nu că ar fi fost săracă, însă ai ei nu prea îi dădeau bani de buzunar. Acum că în sfârşit avea cartea în mână, avea un zâmbet imens pe faţă.
   La două străzi de librărie se opri şi intră în piaţă. Mama ei o rugase să cumpere nişte prune pentru dulceaţă. Găsi destul de repede o tarabă cu prune mari şi proaspete, aşa că se opri să cumpere câteva. Odată oprită, observă că pe aceeaşi tarabă era şi zmeură. Îi plăcea mult zmeura şi nu mai mâncase cam de când era mică. Pe atunci tatăl ei obişnuia să îi aducă de fiecare dată când venea din lungile lui călătorii pe timpul verii. Zâmbi la acea amintire. Acum nu se mai înţelegea atât de bine cu el... Se decise brusc să cumpere şi nişte zmeură.
   Ajunsă la două blocuri de casă, mai avea puţin până să ajungă la magazinul de unde trebuia să cumpere pâine. Căutându-şi portofelul prin geantă, nu observă că din sens opus venea cineva, aşa că se ciocni de acea persoană. Plasa cu prune se rupse şi toate prunele se împrăştiară pe asfaltul încins. Noroc că zmeura era în siguranţă, într-o punguţă din geanta ei.
   - Vai!
   - Hopa..
   - Ăăăh... hei! spuse ea cu un zâmbet strâmb şi puţin uimit pe faţă.
   - Lasă-mă să te ajut!
   Era un el. Îl cunoştea. Făcuseră clasele I-VIII în aceeaşi şcoală, doar că el terminase cu doi sau trei ani mai repede. Se ştiau din vedere, dar... atât.
   Au început să strângă împreună prunele care mai puteau fi strânse. Multe din ele se rostogoliră rapid până în şosea, iar acum erau călcate de maşini. 
   - Gata. Te descurci să le ţii? Cu plasa aşa, ruptă... ?
   - Da, mă descurc eu cumva. Merci de ajutor.
   - Nu ai pentru ce. Şii... ce mai faci tu?
   - Uite, bine. Veneam de la librărie şi mă grăbeam să ajung acasă, să mă apuc să citesc ce mi-am cumpărat, spuse ea încheind cu un zâmbet mare. 
   El îi întoarse zâmbetul.
   - Tu? Ce mai faci?
   Băiatul începu atunci să îi vorbească despre facultate, despre unde lucrează şi altele. Arătau caraghios aşa, în mijlocul drumului, stând şi povestind, ea cu plasa cu prune în braţe.
   - Nu vrei să stăm jos, pe bordură? Sunt cam grele prunele astea.
   - Ba da. Şi tu? continuă el. Acum începi facultatea, nu?
   - Nuu, mai am un an de liceu.
   - Ah, piticotule.
   - Ce pot să fac, aşa m-a făcut mama...
   - Ce-i drept, eşti drăguţă aşa.
   - Mulţumesc, răspunse ea cu un zâmbet timid.
   El păru să o studieze pentru o clipă.
   - Îmi place că mai tot timpu' când te văd, zâmbeşti.
   - Serios? Era puţin surprinsă de ceea ce tocmai îi spuse; ea nu era prea zâmbăreaţă de fel. Nu mi-am dat seama de asta, continuă ea.
   - Eh, noroc că port eu ochelari, văd totul!
   Au râs împreună, după care s-a aşternut o tăcere destul de stânjenitoare, însă nici unul nu se ridică să plece.
   - Vrei zmeură? întrebă ea, menţinându-şi un zâmbet pe chip şi scoţând punguţa din geantă.
   - Mai întrebi?!
   După ce au terminat de mâncat toată zmeura în timp ce povesteau şi râdeau, s-au ridicat şi-au plecat fiecare în treaba lui, cu câte un zâmbet mare pe buze. În timp ce înainta spre magazin zâmbind, picioarele fetei tremurau atât de tare de parcă erau făcute din gelatină... 

(Va urma?!)

P.S.: Ar trebui oare să vă povestesc şi realitatea din spatele acestei povestioare?

I feel so sorry for you, my friend!

   - S-a terminat tot...
   - Foarte bine.
   - ...
   - Până la urmă s-a terminat CE?! Îl cunoşti de două săptămâni, CE să se termine? Că nici n-a apucat să fie ceva. 
   - Păi da, dar... m-a sunat şi mi-a zis că a vorbit cu aia şi ca ea i-a zis de mine şi de celălalt... Şi-a zis că s-a terminat tot...
   - Păi tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Cine te pune să te încurci cu dinăştia? Şi să faci numai prostii de-astea?!
   - Păi da, dar el a început... Că el s-a sărutat cu aia şi eu doar m-am răzbunat...
   - Răzbunarea-i arma prostului, draga mea. După ce-ai aflat ce-a făcut, el trebuia nici să nu mai existe pentru tine. Nu trebuia să te răzbuni cu nimic. Şi după râzbunarea ta tâmpită, i-ai mai şi negat totul în faţă. Ţi-am zis că o să afle. Ţi-am zis! Ăia află tot, sunt prieteni toţi între ei şi ştiu tot. Şi-acuma de ce plângi? Că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Tu te îmbârligi numai cu dobitoci dinăştia. Cu ţărani proşti. Da, ştiu, vechea poveste - pe tine nu te place nimeni din oraş. Şi ce? Ţi se pare că pe mine mă place cineva?! Nu frate, da' nu mă duc să stau trei luni pe an la bunici şi acolo mă bag în seamă cu toţi fraierii şi dupaia mă plâng că e departe, că dacă mă înşeală, că mi-a închis telefonul şi altea de-astea. Decât aşa, mai bine singură! Şi uita-te şi tu câte prostii ai făcut în satu' ăla. Şi tot nu te potoleşti. Uhhh, de-aş putea să-ţi dau o palmă să-ţi vină mintea la cap!!!
   - Stai numai puţin că mă sună ăsta. Te sun eu mai încolo.