Weird

Nu e ciudat ca toate lucrurile care tu ştiai că nu funcţionează să înceapă brusc să functioneze? Mă refer la nişte absurdităţi oricum, dar nu e ciudat?! De exemplu astăzi am avut o îngrozitoare durere de cap (material românesc, ce să-i faci?:-<) care m-a urmărit peste tot. Nu mi-a lăsat nici un pic de intimitate. Spre seară m-am hotărât să iau totuşi un algocalmin, deşi ştiam că la mine nu are efect aşa ceva. Şi ghici? Într-o oră mi-a trecut de tot şi mă simţeam chiar foarte bine, am început chiar să dansez. Ciudat! Alt exemplu: Am primit anu' trecut prin decembrie de la minunaţii mei părinţi, cu ocazia Crăciunului sau nu mai ştiu cu ce ocazie, o placă de păr care, cel puţin pe atunci, nu dădea semne că ar avea vreodată de gând să îmi îndrepte părul. Deci, nu funcţiona pentru mine. Şi surpriză - azi mi l-a îndreptat chiar foarte bine. Şi nu am mai folosit-o de prin ianuarie cred. E ciudat!:-s De ce brusc toate merg? (Nu că asta nu ar fi de bine :D) Mă întreb... oare şi alte lucruri o să-mi meargă la fel de bine?

   „...Cât despre doamna de Rénal, cu mâna în cea a lui Julien, nu se mai gândea la nimic, ci se lăsase în voia valurilor vieţii. Orele petrecute sub teiul uriaş, despre care tradiţia afirma că fusese sădit de Carol Temerarul, însemnau pentru ea o epocă a fericirii. Asculta vrăjită gemetele vântului trecând prin frunzişul des şi zgomotul celor câtorva picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai de jos. Tânărul nici nu remarcase un detaliu care l-ar fi liniştit cu totul: stăpâna casei, care fusese obligată să îşi retragă mâna, ridicându-se pentru a-şi ajuta verişoara să pună la locul lui un vas cu flori răsturnat de vânt, abia ce se aşezase că îl şi luase de mână,fără vreun efort, ca şi cum acesta ar fi fost un gest asupra căruia de mult s-ar fi înţeles.
   Bătuse de o bună bucată de vreme de miezul nopţii. În sfârşit, erau nevoiţi să părăsească grădina, să se despartă. Doamna de Rénal, furată de bucuria de a iubi, era atât de neştiutoare încât nu îşi făcea niciun reproş. Fericirea îi alugase somnul. În schimb, Julien căzuse într-un somn de plumb, mort de oboseală din cauza luptei pe care, întreaga zi, timiditatea şi orgoliul o dăduseră în inima lui.”

(Stendhal - Roşu şi Negru)

Sărbătorile vin!

Heeei! De azi în 3 luni o să fie Ajunul Crăciunului. Ce fain, nu? :x Brad, prăjituri, portocale, sarmale (pe care nu le mănânc decât de Crăciun şi Paşti, de obicei), bomboane, cadouri... 8-> Doamne, cum vorbesc, de parcă ar fii mâine!

Oricum, abia îl aştept. Crăciunul e minunat! (Probabil că spun asta şi datorită faptului că atunci voi avea următoarea vacanţă) Vreau să fac multe prăjituri (chiar dacă din nou nu va avea cine să le mănânce). Vreau să simt că e Crăciun! Prăjiturile făcute de mine mă fac să simt asta. În fine, oricum aberez. Adică d'oh, cine mai vorbeşte de Crăciun în septembrie?! Poate am febră. N-ar fi exculs. Hai că vă las. Ne-auzim! :*

 

P.S.: Da, am o problemă la cap!

Whiskey lullaby

Prea faină melodia. Deşi tristă...

Îndoieli

De ce avem îndoieli?! De fapt nu, nu am început bine. De ce avem atâtea îndoieli? Şi de ce ne îndoim de lucruri pe care le ştim, de care suntem absolut siguri?

Până ieri eram absolut sigură de un anumit lucru. Nu mă îndoiam deloc, deloc, deloc asupra lui. Ieri am vorbit cu un prieten căruia i-am cerut un sfat şi după ce mi-a raspuns, a spus ceva de genul „chiar dacă acel lucru mai este valabil sau nu”. Asta m-a făcut să mă îndoiesc. Până atunci eram sigură de valabilitatea lucrului despre care spunea el, însă de atunci mă tot gândesc ce l-a facut să spună acel „chiar dacă”. Şi cea mai mare problemă e că mă îndoiesc de propriile-mi sentimente. Dacă nici eu nu ştiu ce simt, atunci cine să ştie?! Aş vrea să nu mai am îndoielile astea idioate! De ce mă îndoiesc de un lucru pe care pur şi simplu îl ştiu?! Nu vreau ca gândirea şi sentimentele mele să se schimbe din cauza unui „chiar dacă” spus la întâmplare. Oare de ce mă tot gândesc la asta?! Sper să termin cât de curând cu absurdele mele îndoieli...

P.S.: Chiar dacă nu-mi cunosc propriile sentimente, astăzi m-am simţit un geniu! B-)

Plouă

 Ploaia îmi aduce amintiri plăcute. Îmi amintesc de zilele alea, de acum juma' de an, în care ploua fără oprire şi eu stateam în casa, pe mess sau în pat, nefăcând absolut nimic. Îmi plăceau zilele alea!

 De atunci a început să îmi placă ploaia. E foarte liniştitoare... Poate unora li se pare tristă, dar mie îmi place. Când plouă ador să mă uit la filme. Sau sa dorm. Sau să citesc. Sau multe alte lucruri.

 Îmi place să cred că cerul şi pământul sunt ca doi îndrăgostiţi, separaţi de o distanţă imensă şi singura lor cale de a comunica este ploaia. Cerul e ca fata care plânge după băiatul de care îi e dor, atunci când acesta nu e langă ea (băiatul fiind pământul). Şi cum cerul şi pământul nu sunt niciodată împeună... E o poveste tristă. Mai bine revenim la lucruri vesele.

 Ploaia mă face să mă gândesc la iubire. Rain is sweet! So sweet! Cel mai mult mi-ar plăcea ca într-o zi ploiasă să am lângă mine un anumit Făt-Frumos care să mă ţină în braţe...şi să povestim...şi să râdem... Dar astea deja sunt fantezii/vise. Probabil mai am de aşteptat cam mult până la ziua aia.

 Un alt lucru care îmi place în legătură cu ploaia:

Smiley - Ploua

When my world is falling apart...

Cam aşa e azi...

Ursuleţ de catifea

Să zicem că un copil are un ursuleţ de catifea şi se poate juca cu el doar atuni când e cuminte şi nu supără pe nimeni. 

Aşa ma simt şi eu uneori, ca un copil care are voie să se joace cu ursuleţul său numai atunci când se poarta frumos şi e cuminte. Am zile în care îmi pierd ursuleţul din cauza comportamentului meu... Am zile în care mă pot juca cu ursuleţul, am zile în care îmi place sa îl admir, zile în care îi vorbesc... Şi zile în care uit unde l-am pus. Atunci mi-e cel mai greu. Mă simt tristă. În acele zile sunt disperată că nu-l voi mai găsi niciodată, că nu-l voi mai putea atinge, că nu-l voi mai putea ţine în mână şi să ştiu că e ursuleţul meu. Din fericire mereu îl găsesc şi totul revine la normal.

Voi? Aveţi ursuleţi?

La multi ani!

Mi-a luat-o Ada înainte cu postu', dar recunosc că oricum nu mi-ar fi venit ideea să scriu despre asta. Azi e un an de cand eu şi Ada ne ştiiim! Un anişooor! Da, da şi pe Franci tot de atunci o ştim, dar ei oricum nu-i pasă. Ei nu-i pasă de nimic. Sper la cât mai mulţi ani fericiţi cu fraierele astea două. :*
Deci, la mulţi ani fetele!>:D<
Şi mersi Ada!:*

13 again

 Da, 13. Ziua de 13 nu îmi mai aduce noroc, ca atunci când eram mica. Mai nou îmi aduce şi ghinion. Ignorând întâmplări mai vechi, să vă zic ce am păţit în 13 septembrie (adică azi).

În primu' rând, cel mai groaznic lucru: a început şcoala. Asta nu era aşa groaznic dacă nu aveau loc atâtea schimbări. Urăsc schimbările! Şi mi s-au schimbat cam jumate din profi + diriga. De unii sunt extrem de fericită că s-au dus, dar de majoritatea nu. Dacă nu vine profa de mate înapoi eu nu mai învăţ nimic! Da' nimic! Grevă! Să fie clar! :))

Că n-ar fi de ajuns nervii ce mi i-am făcut când am aflat toate astea, mă mai şi cert cu ai mei care îmi „scot ochii” că vreau prea multe. Bineînţeles că  aşa li se pare lor, eu nu vreau deloc multe, ci doar ... hmm, să zicem ceea ce este strict necesar unei fete.

Cu toată starea de căcat pe care am căpătat-o, m-am mai pus să mă şi uit la un film dinăla lacrimogen de fete. Şi ia ghici? Logic, mi-au dat lacrimile. Cu asta mi-am cam stricat toate şansele la bună dispoziţie pe ziua de azi.

După film, trec prin hol şi arunc o privire în oglindă. Something's wrong. De ce sunt îmbrăcată în negru?! Data de 13 are ceva cu mine! Oare ea e de vină pentru tot „ghinionul” de azi? Sau faptul că fetele au, aşa cum zicea un personaj din filmul pe care l-am urmărit (The last song - merita văzut), „o perioadă din lună în care sunt supărate pe băieţi”?