Artista

  Cândva, undeva, într-un oraş posomorât, trăia o fată. O fată normală, simplă, cu multe speranţe şi aşteptări, dar cu la fel de multe dezamăgiri. Ziua, ea îşi trăia viaţa printre cei din jurul ei, neieşind cu nimic în evidenţă. De multe ori se simţea altfel decât ei, fapt ce o făcea să fie singură. Dar niciodată nu arăta asta.

   Seara aceeaşi fată obişnuită, comună, fără nimic deosebit, se transforma, devenea cu totul altcineva. Noaptea, singură, în camera ei, putea fi ea însăşi. Acolo, departe de privirile altora, ea crea artă. 

   De cele mai multe ori scria. Făcea asta aproape în fiecare seară. Şi scria atât de frumos, încât şi vântul s-ar fi oprit doar ca să asculte o poveste scrisă de ea, o strofă a unei poezi, un vers măcar. Sentimentele ei, ascunse foarte bine pe timp de zi, curgeau din ea dând naştere la ceva minunat. Cuvintele se aşterneau pe nenumărate foi de caiet cu o mare uşurinţă, ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Nimeni nu citise vreodată ceva scris de ea. Pe acele foi erau sentimente pure şi aşa cum le proteja pe timp de zi se chinuia să le protejeze şi pe timp de noapte,odată aşternute pe hârtie.

   Mai erau şi seri în care desena. Sau în care picta. În desenele ei totul era precis şi se asemăna enorm cu realitatea. Cu o realitate paralelă mai bine spus, deoarece nimic desenat de ea nu părea a fi din această lume. Când picta, acuarelele de aşterneau pe hârtie precum o plapumă menită să protejeze, să încălzească. Pensula din mâna artistei ghida culorile, astfel încât acestea se îmbinau într-o armonie perfectă.

   În serile în care era fericită, artista dansa. Dansa pe orice muzică. Dacă ar fi privit-o cineva, nu s-ar fi săturat niciodată. Mişcările ei erau atât de precise şi totuşi nimic nu era făcut după o coregrafie. Totul venea de la sine, totul era natural.

   Mai existau şi seri triste. În serile triste, artista nu făcea nimic. Stătea şi plângea pur şi simplu. Faptul că nu avea pe nimeni care să o înţeleagă, să-i fie alături, să o protejeze o rănea des. O rănea atât de tare, încât partea ei artistică murea. De multe ori artista a vrut să-şi ardă toate creaţiile, să uite totul, dar mereu când se pregătea să facă acest lucru, revedea tot ce a făcut de-a lungul timpului şi inima nu o lăsa. Amintirile îi colorau viaţa la loc şi îi înviau latura artistică. Cea mai mare parte din creaţia ei era născută din vise şi speranţe pe care le avusese de-a lungul timpului. Speranţele s-au dus, visele nu s-au împlinit, arta a rămas. De ce să o distrugă şi pe ea, când asta era singurul lucru ce o făcea fericită?

   După astfel de seri, după astfel de nopţi, petrecute în beţie creativă, mereu venea dimineaţa şi cu ea o nouă zi. Şi în fiecare dimineaţă artista redevenea o fată simplă, ştearsă, ce-şi duce viaţa precum cei din jurul ei într-un oraş gri şi monoton.