M-am decis

  

   M-am apucat să scriu o poveste! :D O să încep să pun pe blog începând de miercuri. Sper să vă placă şi vouă, nu doar mie. N-am scris-o direct aici pentru că m-am gândit că poate n-o să am chef să o termin, dar cred ca îmi va ieşi ceva ok şi complet. Nu ştiu cât de lungă va fi, sper să nu vă plictisească... 

   Ne auzim miercuri! :*

Walking through the snow

   Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere - nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.

   Uitasem cum e să mergi prin ninsoare... O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus - totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi... eww! Oribil!

   Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.

   Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.

   - Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?

   Hmm... îmi place vocea asta. Şi accentul...

   - Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă... 

   - Îmi cer mii de scuze... dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!

   - Da, ştiu, dar... zăpada... Ce frumos e băiatul ăsta!

   - Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară... ? Spar să-mi spună cum o cheamă... E aşa drăguţă!

   - A.

   - G., îmi pare bine! Bun, acum tre' să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze...

   - Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere.  Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu...

   - Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum... Uite c-am făcut-o şi pe asta!

   - Ăăăh... spune da fraiero, spune da!!!... păi... da, bine. 

   - Stai. Cum pot să dau de tine?

   - G. chiar mă grăbesc...

   - Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.

   - Ăă...ăă...bine.

   - Deci, unde mergem?

   - Trebuie să ajung în centru în 15 minute.

   - Da, să trăiţi, acolo mergem! 

   Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.

   - Ne vedem mai târziu, G.,

   - Stai! Cum... cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic... 

   - Oops! Greşeala mea. 

   A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.

   - Sper să-mi descifrezi scrisul.

   - Sper şi eu.

   - Ne vedem, ciao!

   G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind.

E bine!

   Pentru prima dată în mult, mult timp chiar e bine! După atâta timp în care m-am simţit pierdută căutând ceva, neştiind ce, dar cautând cu disperare peste tot unde mă ducea viaţa, acum mă simt bine! Şi nu, n-am găsit nimic. Mi-am dat doar seama că nu mai trebuie să caut, cred. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar mi-e bine exact aşa cum sunt şi exact cu ceea ce am. Nu ştiu de ce, nici nu vreau să aflu. Nu spun că nu am aceleaşi dorinţe şi vise dintotdeauna, nu, pentru că aceleaşi sunt, dar nu mai am în suflet disperarea aia excesivă de a le găsi, de a le îndeplini. Şi e foarte bine aşa. Ce-i drept, mai există şi acum momente în care... unele lucruri îmi înţeapă sufletul inevitabil. Dar nu mai simt aceeaşi dramă. Cred... sper...

   Într-o zi, sper, o să am ceea ce-mi doresc şi ceea ce merit, dar până atunci tot ce-mi mai doresc e să-mi fie mereu ca şi acum: lucrurile să fie atât de simple încât să nu le pot complica nici dacă vreau.

   Nu-mi vine să cred că în sfârşit sunt mulţumită cu ceea ce am! :))

Artista

  Cândva, undeva, într-un oraş posomorât, trăia o fată. O fată normală, simplă, cu multe speranţe şi aşteptări, dar cu la fel de multe dezamăgiri. Ziua, ea îşi trăia viaţa printre cei din jurul ei, neieşind cu nimic în evidenţă. De multe ori se simţea altfel decât ei, fapt ce o făcea să fie singură. Dar niciodată nu arăta asta.

   Seara aceeaşi fată obişnuită, comună, fără nimic deosebit, se transforma, devenea cu totul altcineva. Noaptea, singură, în camera ei, putea fi ea însăşi. Acolo, departe de privirile altora, ea crea artă. 

   De cele mai multe ori scria. Făcea asta aproape în fiecare seară. Şi scria atât de frumos, încât şi vântul s-ar fi oprit doar ca să asculte o poveste scrisă de ea, o strofă a unei poezi, un vers măcar. Sentimentele ei, ascunse foarte bine pe timp de zi, curgeau din ea dând naştere la ceva minunat. Cuvintele se aşterneau pe nenumărate foi de caiet cu o mare uşurinţă, ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Nimeni nu citise vreodată ceva scris de ea. Pe acele foi erau sentimente pure şi aşa cum le proteja pe timp de zi se chinuia să le protejeze şi pe timp de noapte,odată aşternute pe hârtie.

   Mai erau şi seri în care desena. Sau în care picta. În desenele ei totul era precis şi se asemăna enorm cu realitatea. Cu o realitate paralelă mai bine spus, deoarece nimic desenat de ea nu părea a fi din această lume. Când picta, acuarelele de aşterneau pe hârtie precum o plapumă menită să protejeze, să încălzească. Pensula din mâna artistei ghida culorile, astfel încât acestea se îmbinau într-o armonie perfectă.

   În serile în care era fericită, artista dansa. Dansa pe orice muzică. Dacă ar fi privit-o cineva, nu s-ar fi săturat niciodată. Mişcările ei erau atât de precise şi totuşi nimic nu era făcut după o coregrafie. Totul venea de la sine, totul era natural.

   Mai existau şi seri triste. În serile triste, artista nu făcea nimic. Stătea şi plângea pur şi simplu. Faptul că nu avea pe nimeni care să o înţeleagă, să-i fie alături, să o protejeze o rănea des. O rănea atât de tare, încât partea ei artistică murea. De multe ori artista a vrut să-şi ardă toate creaţiile, să uite totul, dar mereu când se pregătea să facă acest lucru, revedea tot ce a făcut de-a lungul timpului şi inima nu o lăsa. Amintirile îi colorau viaţa la loc şi îi înviau latura artistică. Cea mai mare parte din creaţia ei era născută din vise şi speranţe pe care le avusese de-a lungul timpului. Speranţele s-au dus, visele nu s-au împlinit, arta a rămas. De ce să o distrugă şi pe ea, când asta era singurul lucru ce o făcea fericită?

   După astfel de seri, după astfel de nopţi, petrecute în beţie creativă, mereu venea dimineaţa şi cu ea o nouă zi. Şi în fiecare dimineaţă artista redevenea o fată simplă, ştearsă, ce-şi duce viaţa precum cei din jurul ei într-un oraş gri şi monoton.

Fuck you! (all?)

   *Asta nu e nici o postare planificată, nu e nimic frumos. Vreau doar să-mi spun of-ul, că n-am mai făcut-o cam de mult.

   Trebuie să fie uşor, nu? Să fi băiat mă refer. Sunt sigură că e mega-uşor. Îţi trăieşti viaţa făcând ce ai tu chef fără să-ţi pese de cei din jur... mă rog, de cele din jur, tot aia.

   Nu vă înţeleg, băieţilor. Faceţi şi imposibilul pentru a câştiga atenţia unei fete, sunte-ţi foarte drăguţi, etc., etc. şi când vă iese, gata, atunci o lăsaţi baltă. Ce naiba aveţi în cap?!

   Jur c-aş vrea să fiu băiat. Oare, cacă aş fi, aş avea o părere de genul ăsta despre fete? :-s

   Frate, oare voi aveţi idee câte lacrimi sunt vărsate pentur voi? Câte pincipii sunt încălcate? Câte speranţe se frâng? Câte clipe sunt irosite în aşteptarea voastră? Nu, nu cred că ştiţi nimic din toate astea. Dacă aţi şti poate v-ar păsa mai mult şi n-aţi mai fi... aşa.

   Încă un lucru: dacă o fată îşi face curajul şi vă spune că vă place nu staţi ca fraierii. Nu zic să-i spuneţi că aveţi aceleaşi sentimente, să o minţiţi sau mai ştiu eu ce. NU! Dar în nici un caz să nu ignoraţi ce v-a spus, să nu vă prefaceţi că nu s-a întâmplat. Am aprecia de 1000 de ori mai mult să ne spuneţi în faţă „uau, îmi pare rău, dar nu simt la fel”, decât să vă prefaceţi că nu ştiţi ce simţim şi să vă purtaţi normal. Cel puţin eu aşa sunt.

   Bun, atât am avut de spus! Aş putea de aici să deviez la singurul băiat care a fost sincer cu mine şi mi-a spus adevărul, dar mi-e lene. Poate voi vorbi despre el cândva, într-o postare întreagă (pentru că merită o postare doar pentru el), dar nu acum.

   Hasta la vista! :)

Postarea fără rost

   În primul rând, scuze că n-am mai scris nimic pe-aici... Intru zilnic, de mai multe ori chiar, dar nu-mi vine sa scriu. Mi-e..nu ştiu, cred că lene. Povestea aia cu mai multe părţi nu cred că o voi mai scrie. Nu de alta, dar am doar ideea principala care nu merge dezvoltata foarte mult, aşa că ar fi boring pentru voi. O să rămână şi asta, ca multe altele, o poveste nescrisă. 

   Acum sunt mega obosită şi cred c-o să mă pun în pat. O să iau cu mine un creion şi o foaie de hârtie şi dacă nu mă învinge somnul, o să încerc să scriu o postare pentru că îmi tot dau târcoale nişte idei de azi dimineaţă şi pe parcursul zilei s-au înmulţit, iar dacă nu le scriu le voi uita. Dacă iese ceva care să-mi placă o să vedeţi mâine. Dacă nu... n-o să vedeţi.
   Vroiam doar să ştiţi că încă mai trăiesc. Kisses!

It's not you, it's him

Ce-ţi trbuie şi ţie? Nu ţi-e clar? Pe el îl vreau, nu pe tine. 

Nu vreau filmele tale, vreau filmele lui. 

Nu vreau muzica ta, o vreau pe a lui. 

Nu vreau să te văd pe tine, vreau să îl vad pe el. 

Nu vreau să-ţi văd zâmbetul perfect şi dinţii albi, 

vreau să văd zâmbetul lui şi dinţii ce amintesc de nişte colţi de vampir. 

Vreau să-mi spună el că sunt amuzantă când îmi fac tot felul de filme, nu vreau să-mi spui tu că un baiat ce spune asta e porc. 

Nu vreau lenea ta, vreau maturitatea lui.

Nu vreau să am multe în comun cu tine, vreau să am cât de puţine lucruri în comun cu el.

Vreau să fiu buburuză, nu veveriţă!

Cum era treaba cu necondiţionat şi irevocabil?

La mulţi ani :)

   Vreau să vă urez tuturor care îmi citiţi blogul la mulţi ani! Sper să aveţi un an cat mai fericit, în care tot ce vă doriţi să devină realitate! Anul meu a început foarte bine şi sper să o ţină tot aşa :). 

   Ne-auzim curând. Cred că voi scrie o poveste dinaia cu mai mutle părţi, dar nu m-am hotărât încă...

   Vă puuup!