Weird

Nu e ciudat ca toate lucrurile care tu ştiai că nu funcţionează să înceapă brusc să functioneze? Mă refer la nişte absurdităţi oricum, dar nu e ciudat?! De exemplu astăzi am avut o îngrozitoare durere de cap (material românesc, ce să-i faci?:-<) care m-a urmărit peste tot. Nu mi-a lăsat nici un pic de intimitate. Spre seară m-am hotărât să iau totuşi un algocalmin, deşi ştiam că la mine nu are efect aşa ceva. Şi ghici? Într-o oră mi-a trecut de tot şi mă simţeam chiar foarte bine, am început chiar să dansez. Ciudat! Alt exemplu: Am primit anu' trecut prin decembrie de la minunaţii mei părinţi, cu ocazia Crăciunului sau nu mai ştiu cu ce ocazie, o placă de păr care, cel puţin pe atunci, nu dădea semne că ar avea vreodată de gând să îmi îndrepte părul. Deci, nu funcţiona pentru mine. Şi surpriză - azi mi l-a îndreptat chiar foarte bine. Şi nu am mai folosit-o de prin ianuarie cred. E ciudat!:-s De ce brusc toate merg? (Nu că asta nu ar fi de bine :D) Mă întreb... oare şi alte lucruri o să-mi meargă la fel de bine?

   „...Cât despre doamna de Rénal, cu mâna în cea a lui Julien, nu se mai gândea la nimic, ci se lăsase în voia valurilor vieţii. Orele petrecute sub teiul uriaş, despre care tradiţia afirma că fusese sădit de Carol Temerarul, însemnau pentru ea o epocă a fericirii. Asculta vrăjită gemetele vântului trecând prin frunzişul des şi zgomotul celor câtorva picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai de jos. Tânărul nici nu remarcase un detaliu care l-ar fi liniştit cu totul: stăpâna casei, care fusese obligată să îşi retragă mâna, ridicându-se pentru a-şi ajuta verişoara să pună la locul lui un vas cu flori răsturnat de vânt, abia ce se aşezase că îl şi luase de mână,fără vreun efort, ca şi cum acesta ar fi fost un gest asupra căruia de mult s-ar fi înţeles.
   Bătuse de o bună bucată de vreme de miezul nopţii. În sfârşit, erau nevoiţi să părăsească grădina, să se despartă. Doamna de Rénal, furată de bucuria de a iubi, era atât de neştiutoare încât nu îşi făcea niciun reproş. Fericirea îi alugase somnul. În schimb, Julien căzuse într-un somn de plumb, mort de oboseală din cauza luptei pe care, întreaga zi, timiditatea şi orgoliul o dăduseră în inima lui.”

(Stendhal - Roşu şi Negru)

Sărbătorile vin!

Heeei! De azi în 3 luni o să fie Ajunul Crăciunului. Ce fain, nu? :x Brad, prăjituri, portocale, sarmale (pe care nu le mănânc decât de Crăciun şi Paşti, de obicei), bomboane, cadouri... 8-> Doamne, cum vorbesc, de parcă ar fii mâine!

Oricum, abia îl aştept. Crăciunul e minunat! (Probabil că spun asta şi datorită faptului că atunci voi avea următoarea vacanţă) Vreau să fac multe prăjituri (chiar dacă din nou nu va avea cine să le mănânce). Vreau să simt că e Crăciun! Prăjiturile făcute de mine mă fac să simt asta. În fine, oricum aberez. Adică d'oh, cine mai vorbeşte de Crăciun în septembrie?! Poate am febră. N-ar fi exculs. Hai că vă las. Ne-auzim! :*

 

P.S.: Da, am o problemă la cap!

Whiskey lullaby

Prea faină melodia. Deşi tristă...

Îndoieli

De ce avem îndoieli?! De fapt nu, nu am început bine. De ce avem atâtea îndoieli? Şi de ce ne îndoim de lucruri pe care le ştim, de care suntem absolut siguri?

Până ieri eram absolut sigură de un anumit lucru. Nu mă îndoiam deloc, deloc, deloc asupra lui. Ieri am vorbit cu un prieten căruia i-am cerut un sfat şi după ce mi-a raspuns, a spus ceva de genul „chiar dacă acel lucru mai este valabil sau nu”. Asta m-a făcut să mă îndoiesc. Până atunci eram sigură de valabilitatea lucrului despre care spunea el, însă de atunci mă tot gândesc ce l-a facut să spună acel „chiar dacă”. Şi cea mai mare problemă e că mă îndoiesc de propriile-mi sentimente. Dacă nici eu nu ştiu ce simt, atunci cine să ştie?! Aş vrea să nu mai am îndoielile astea idioate! De ce mă îndoiesc de un lucru pe care pur şi simplu îl ştiu?! Nu vreau ca gândirea şi sentimentele mele să se schimbe din cauza unui „chiar dacă” spus la întâmplare. Oare de ce mă tot gândesc la asta?! Sper să termin cât de curând cu absurdele mele îndoieli...

P.S.: Chiar dacă nu-mi cunosc propriile sentimente, astăzi m-am simţit un geniu! B-)

Plouă

 Ploaia îmi aduce amintiri plăcute. Îmi amintesc de zilele alea, de acum juma' de an, în care ploua fără oprire şi eu stateam în casa, pe mess sau în pat, nefăcând absolut nimic. Îmi plăceau zilele alea!

 De atunci a început să îmi placă ploaia. E foarte liniştitoare... Poate unora li se pare tristă, dar mie îmi place. Când plouă ador să mă uit la filme. Sau sa dorm. Sau să citesc. Sau multe alte lucruri.

 Îmi place să cred că cerul şi pământul sunt ca doi îndrăgostiţi, separaţi de o distanţă imensă şi singura lor cale de a comunica este ploaia. Cerul e ca fata care plânge după băiatul de care îi e dor, atunci când acesta nu e langă ea (băiatul fiind pământul). Şi cum cerul şi pământul nu sunt niciodată împeună... E o poveste tristă. Mai bine revenim la lucruri vesele.

 Ploaia mă face să mă gândesc la iubire. Rain is sweet! So sweet! Cel mai mult mi-ar plăcea ca într-o zi ploiasă să am lângă mine un anumit Făt-Frumos care să mă ţină în braţe...şi să povestim...şi să râdem... Dar astea deja sunt fantezii/vise. Probabil mai am de aşteptat cam mult până la ziua aia.

 Un alt lucru care îmi place în legătură cu ploaia:

Smiley - Ploua

When my world is falling apart...

Cam aşa e azi...

Ursuleţ de catifea

Să zicem că un copil are un ursuleţ de catifea şi se poate juca cu el doar atuni când e cuminte şi nu supără pe nimeni. 

Aşa ma simt şi eu uneori, ca un copil care are voie să se joace cu ursuleţul său numai atunci când se poarta frumos şi e cuminte. Am zile în care îmi pierd ursuleţul din cauza comportamentului meu... Am zile în care mă pot juca cu ursuleţul, am zile în care îmi place sa îl admir, zile în care îi vorbesc... Şi zile în care uit unde l-am pus. Atunci mi-e cel mai greu. Mă simt tristă. În acele zile sunt disperată că nu-l voi mai găsi niciodată, că nu-l voi mai putea atinge, că nu-l voi mai putea ţine în mână şi să ştiu că e ursuleţul meu. Din fericire mereu îl găsesc şi totul revine la normal.

Voi? Aveţi ursuleţi?

La multi ani!

Mi-a luat-o Ada înainte cu postu', dar recunosc că oricum nu mi-ar fi venit ideea să scriu despre asta. Azi e un an de cand eu şi Ada ne ştiiim! Un anişooor! Da, da şi pe Franci tot de atunci o ştim, dar ei oricum nu-i pasă. Ei nu-i pasă de nimic. Sper la cât mai mulţi ani fericiţi cu fraierele astea două. :*
Deci, la mulţi ani fetele!>:D<
Şi mersi Ada!:*

13 again

 Da, 13. Ziua de 13 nu îmi mai aduce noroc, ca atunci când eram mica. Mai nou îmi aduce şi ghinion. Ignorând întâmplări mai vechi, să vă zic ce am păţit în 13 septembrie (adică azi).

În primu' rând, cel mai groaznic lucru: a început şcoala. Asta nu era aşa groaznic dacă nu aveau loc atâtea schimbări. Urăsc schimbările! Şi mi s-au schimbat cam jumate din profi + diriga. De unii sunt extrem de fericită că s-au dus, dar de majoritatea nu. Dacă nu vine profa de mate înapoi eu nu mai învăţ nimic! Da' nimic! Grevă! Să fie clar! :))

Că n-ar fi de ajuns nervii ce mi i-am făcut când am aflat toate astea, mă mai şi cert cu ai mei care îmi „scot ochii” că vreau prea multe. Bineînţeles că  aşa li se pare lor, eu nu vreau deloc multe, ci doar ... hmm, să zicem ceea ce este strict necesar unei fete.

Cu toată starea de căcat pe care am căpătat-o, m-am mai pus să mă şi uit la un film dinăla lacrimogen de fete. Şi ia ghici? Logic, mi-au dat lacrimile. Cu asta mi-am cam stricat toate şansele la bună dispoziţie pe ziua de azi.

După film, trec prin hol şi arunc o privire în oglindă. Something's wrong. De ce sunt îmbrăcată în negru?! Data de 13 are ceva cu mine! Oare ea e de vină pentru tot „ghinionul” de azi? Sau faptul că fetele au, aşa cum zicea un personaj din filmul pe care l-am urmărit (The last song - merita văzut), „o perioadă din lună în care sunt supărate pe băieţi”?

Telephone

Ce aveţi, frate, toţi cu telefoanele?! Vorbiţi la ele ore în şir fără să vă daţi seama că jumătate din timp, sau chiar mai mult, tăceţi sau spuneţi lucruri totaaal fără sens. Eu una nu suport să vorbesc la telefon aşa aiurea. Dacă am o problemă o discut şi gata, dar urăăăsc să mă întind ore în şir la telefon. Mai ales dacă nu sunt eu cea care sună.Cum să suni pe cineva şi să îl ţii la telefon, când ăla sigur are ceva mai bun de facut decât să îţi asculte ţie aberaţiile?!

Bine, recunosc, exista şi la mine excepţii de la regula asta. Dacă sunt total izolată de lume şi telefonu' e singura chestie rămasă (exceptând scrisorile, of course, că alea ajung la destinatar la Paştele cailor şi până primeşti şi un răspuns te ia cu dureri de cap şi nu numai) atunci vorbesc şi eu mult la telefon (mult însemnând de obicei în jur de 10-20 de minute). Şi chiar şi atunci prefer sms-urile.

E ceva de genu' „I'm tired of using technology”. De fapt „I'm tired of using telephony”. Mai degrabă mă despart de telefon decât de nemuritorul mess, so faceţi bine şi lăsaţi nabii telefoanele alea şi intraţi pe mess!:*


Lady Gaga - Telephone featuring Beyonce

Depresiv

Vi s-a întâmplat vreodată să cădeţi, aparent fără vreun motiv, într-o stare al naibii de depresivă? Uite ca asta păţesc eu acum. Nici să gândesc nu mai reuşesc. Cred că abia acum plictiseala generală pe care o trăiesc de ceva timp îşi spune cuvantul. Ciudat, deoarece fix acum ar trebui să se încheie. Acum am ce sa fac ca să alung plictiseala... dar parcă ceva nu mă lasă să fac nimic, îmi ia tot cheful de viaţă. Cred că răcesc. Oare aşa se manifestă răceala mai nou?! Sper că nu, fiindcă atunci voi avea o iarnă chinuită rău. 

Uite cum aberez aici în loc să ma pun în pat şi să dorm. La mine somnul alungă totul, de la depresie până la foame. Deşi nu cred că ajută acum, mai ales că în câteva ore trebuie să plec la ziua unei prietene şi probabil abia o să apuc să adorm şi voi fii nevoită să mă şi trezesc. Sper să nu-i stric cheful cu toata depresia mea. Poate că totuşi îmi va face bine să ies puţin. O să încerc să-mi uit depresia acasă. Poate se plictiseşte până ajung eu şi pleacă. Aşa sper.

Hai că vă las, că v-am plictisit destul cu depresia mea. Mă duc sa beau un ceai şi sa mă pun în pat până mai am timp.


Stanfour feat Esmee Denters - Life without you

P.S.: Melodia nu are nici o legătură cu starea mea depresiva.

Chestii

 1. Cum de există pe lumea asta oameni atât de răi, încât să nu te lase să dormi în ultima zi de vacanţă?! Şi să te gândeşti că oamenii ăia îţi sunt părinţi :-<... E inuman! Nici macar AZI nu pot dormi?!

2. Voi, baieţii, chiaaar aveţi nevoie de un DEX! De unu maaare de tot! Nu, nu să îl citiţi, ci unul care să vă explice. Pe bune!

3. Cred ca am visat ceva azi-noapte, dar nu îmi pot aminti ce. Hmm, nu ştiu de ce am o vagă bănuială că era ceva trist, deci mai bine nici nu mă mai chinui să-mi amintesc.

4. În final: Ia-ţi familia şi fă 3 ture! Ne auzim mai deseara!:*

Uriaş şi pitic

 Discuţie între două persoane, pe care le voi numi simplu "Uriaş" şi "Pitic":

Uriaş: Lasa că nu e bine să fii prea înalt că sus e aeru' mai poluat...

Pitic: Deci tu o să mori mai repede ca mine, că respiri aer poluat :-s

Uriaş: Da, dar dacă îs în tramvai şi se întâmplă ceva eu văd. Tu tre' să îi întrebi pe ăia ca mine.

Deci da, uite că e de pus pe blog ;).

Pahar paranormal

Ok, întâmplare ciudată:

Azi spalam vasele. Am luat un pahar şi am bagat mâna în el ca să îl spăl. În clipa în care mi-am băgat mâna în pahar, paharul pur şi simplu s-a spart. 

Nu vă faceţi griji pentru mine, eu sunt bine, m-am zgâriat doar ;;). (Nu că s-ar fi gandit careva că aş fi putut eu să păţesc ceva :-j)

Acum, de ce vreau eu să cred că asta e ceva paranormal:

1. Paharul nu era crăpat şi era destul de nou.

2. Mâna mea nu a crescut atat de mult peste noapte încât să nu mai încapă în paharul pe care l-am spălat şi ieri.

3. Şi daca punctul 2 este adevărat, oricum nu am eu atâta forţă încât să sparg un pahar în mână.
4. Am auzit atâtea poveşti "paranormale" în ultimul timp încât aş vrea să cred că am şi eu ceva de povestit. :))

Deci ce ziceţi? Pahar paranormal sau nu? :-ss

(Bineînţeles că nu e nimic paranormal aici. Eu doar vreau să vă fac să credeţi că ar fi ;).)

Valuri

Valuri de tristeţe. Valuri de fericire. Valuri de iubire. Valuri de ura. Valuri de mila. Valuri de dor. Valuri de răutate. Valuri de nepăsare. Valuri de dorinţă. Valuri de nerăbdare. Valuri de singurătate. Valuri de griji. Valuri...

Toţi oamenii se lovesc de astfel de valuri în viaţă. Zilele trecute am revăzut ceea ce o cineva mi-a scris pe panglica de la sfârşit de clasa a VIII-a. Suna cam aşa:

„Când valurile vieţii te vor izbi necruţător

Fii stânca cea mai tare, căci valu-i trecător!”

Mereu când citesc aceste cuvinte parcă simt că viaţe e mai uşoara, că pot merge mai departe. Poate că exagerez, dar oricum aceste cuvinte ma liniştesc :).

P.S.: Nu stiu daca tu îţi mai aminteşti ce ai scris…

Nu.Nimic!

Da, deci nu mai fac nimic, dar NIMIC de mâncare în viaţa mea! Nici măcar cartofi! De prăjituri să nici nu mai vorbim! (Am mai zis asta de câteva ori în viaţa mea, deci nu mă luaţi în seamă :-j)
Să încep cu începutu'. Azi am avut un minunat gest de a face prăjitură. Doboş, mai exact. Şi am zis de A FACE nu de A O PUNE PE MAMA SĂ ÎMI FACĂ. Bineînţeles că, fiind weekend, "minunata" mea mamă e acasă şi dacă eu fac ceva trebuie să îşi bage şi ea nasul. Spre seară m-am apucat de stresanta şi dificila mea prăjitură. Fiind seară, ai mei nu se puteau afla în alt loc decât în bucătărie. Şi bineînţeles că dacă eu m-am apucat de prajitură tre' să se bage şi mama, fiindcă eu sunt mică şi proastă şi nu pot face nimic singură, nu? :-L Da, bine, s-a băgat şi ea. Na, ma rog, am un ajutor. Dar faptul că mi-a stricat prăjitura e de-a dreptul enervant! Şi tot eu sunt aia proasta 8-| ...
În primul rând crema nu a ieşit cum trebuie. Ok, am auzit că la doboş crema iese rar aşa cum trebuie.
Apoi la glazură: după ce am acceptat să fac aşa cum zice ea că, de, aşa e mai bine, la sfârşit îmi spune ca nu facem aşa, îmi ia prăjitura din faţă şi o bagă în frigider. Şi mai are şi tupeu' să îmi zică să spal vasele :|. Băi, părinţii ăştia chiar au probleme la cap!
Deci jur că nu mai fac absolut nimic când e mama acasa. NIMIC!

Încă sunt de părere că dacă făceam eu singură prăjitura ieşea bine. De fapt, sunt sigură de asta.

Scuze că v-am plictisit cu nervii mei, dar mai puţin şi explodam! Ah, şi...văzând că scriu cam mult despre mâncare, sper să nu credeţi că sunt vreo flămândă sau că am 5 tone. Nu, nu e nici una din aceste variante. Pur şi simplu coincidenţă :).

Toamnă

E toamnă de exact 42 de ore şi 42 de minute. Sec. Nu vreau să fie toamnă! Nu îmi vine să cred că anul acesta toamna e aşa tupeistă. A venit mult prea repede. Şi a avut şi nesimţirea să pună capăt verii. Vara care nu doream să ia sfârşit niciodata... De ce? Nu ştiu. Nici măcar nu am avut o vacanţă grozavă. În mare parte m-am plictisit. Dar pur şi simplu nu vroiam ca vara asta să se fi terminat vreodată. Nu va mai fi niciuna la fel. Poate vor fi mai frumoase, poate mai urâte, dar niciuna la fel.

Şi toamna... Toamna începe şcoala! Îmi amintesc că anul trecut abia aşteptam asta. Aveam şi multe emoţii, fiind boboacă pe atunci. Acum însa nici nu vreau să mă gândesc la asta. Şi mai e doar o săptămână până atunc... Iarăşi teste, teme... Într-un cuvânt: STRES! Singura parte bună e că-mi revăd prieteneleee >:D<. Şi recunosc că îmi e dor şi de sentimentul pe care îl am cand aştept autobuzul dupa ore, uneori dorindu-mi să întârzie cat mai mult doar ca să văd daca nu cumva... Scuze, m-a luat valul :D. În fine, parţi bune şi părţi rele, dar NU vreau să înceapă şcoala... Şi nici atât să fie toamnă (lucru care deja s-a întâmplat). Deja zilele sunt reci şi în curând o să înceapă şi interminabilele ploi. Oribil. Măcar de nu aş fi nevoită sa merg la şcoala... Atunci ar fi mai suportabil acest anotimp şi nu l-aş mai urî aşa de tmult pentru că a ucis vara.

Deşi anul ăsta urăsc toamna, abia aştept iarna, căldura iernii. Da, caldură! Iarna mi se pare un anotimp atât de calduros... Iarnă = Crăciun. Crăciun = familie, prieteni, brad, miros de portocale,prăjituri proaspete, cadouri (:">) etc. = căldură!  Deci iarna = caldură.

Totuşi să nu ne pripim. E încă toamnă :).

Cartofi

Azi dupămasă mi-am dat seama că e vai de ăla ce o sa aibă curaju' să mă ia de nevastă. Saracu'... o să mănânce numai cartofi:-s.

Zilele astea a dat bunătatea în mine, şi cum mama tre' să stea mai mult la lucru m-am gândit ieri să fac EU ceva de mancare. Ce? Cartofi :>. La cuptor, cu sos :D. Sunt un geniu pentru că am ştiut să îi fac. Păcat că erau cam cruzi :))... Dar mama nu a avut nimic de obiectat. Totuşi i-am zis să nu se obişnuiască cu aşa ceva.

Azi o sun pe mama pe la 3 şi ceva (ora normală la care pleacă de la lucru) şi îmi zice că întarzie şi azi. Gândindu-mă şi azi la faptul că ea ajunge obosită şi bla bla (nu ştiu de când am gânduri dinastea, încep sa ma sperie şi pe mine :-s) m-am gândit sa fac şi azi de mâncare (mai ales că ieri noapte la 3 a venit la mine în cameră şi eu eram pe mess şi exista posibilitatea să se termine cu scandal când ajungea azi acasă). Ce fac de mâncare? Ia ghici:>. Cartofi! De data asta prajiţi. Măcar ăştia erau facuţi bine faţă de cei de ieri... Intră mama în casă, îi miroase a mâncare şi primul lucru ce mi-l zice e "Cred că ai fost deochiata!". Posibil... Eu nu îmi fac nici măcar mie de mâncare, ce să mai zic de a le face altora...

Sper să nu se obişnuiască rău mama :-s.

Concluzie: Iubitul meu soţ (oricine ai fi tu), te anunţ de pe acum că vei manca numai cartofi peste câţiva mai mulţi ani. Te pup! :*