Ea

Buzele îi schiţau un zâmbet mare pe chip, însă ochii-i negri se scăldau în lacrimi pe care nu le însă să curgă. Dacă plecau şi ele, atunci ar fi fost complet goală. 

Se simţea ca o carapace, ca o formă fără conţinut care există fără să ştie de ce. 

Simţea că ceva înăuntrul ei, în mijlocul pieptului, ameninţa să explodeze, însă când privea, vedea că nu e nimic acolo. 

Dorinţele şi visele i-au fost furate demult de valurile mării şi duse departe, acolo de unde nu le mai putea aduce înapoi. Se chinuia în fiecare zi să-şi clădească altele, să descopere ce vrea să facă, cine vrea să fie, dar toate asta nu aveau decât rezultate de scurtă durată. 

Când părea că-i merge bine ceva, la scurt timp totul o lua razna şi destinul îi dădea încă o palmă ce o arunca pe jos, pe pământul rece, în genunchi, ca mai apoi să se chinuie să lipească la loc toate bucăţelele ce se destrămau odată cu căderea. 

De un an însă umbla prin lume ca o carapace goală, fără nimic în interior. Probabil pe undeva, într-o căzătură, a uitat să ia cu ea bucăţica ce-i dădea viaţă. 

Ar fi dat orice să fie din nou copil, însă nu înţelegea că ea era încă un copil. Un copil inocent, binevoitor şi uşor de înşelat. Şi de-asta destinul continua să o lovească neîncetat. 

Lovituri peste lovituri şi iluzii deşarte ce se destramă într-o clipită... asta-i e viaţa de când se ştie. 

   „- [...] sunt cu şapte ani mai în vârstă ca tine. Peste zece ani, asta n-o să conteze prea mult, dar pentru moment e o diferenţă uriaşă. Sunt adult. Tu eşti un copil.
   Ah. Am tresărit. Ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi pocnit.
   - Nu păreai să crezi că eram un copil când erai plin de afecţiune pentru mine.
   Acum el tresări.
   - Doar pentru că trupul tău... ei bine, asta nu te face un adult. Avem două situaţii diferite. Eu am fost în lume. Am fost pe cont propriu. [...] Iar tu... tu eşti abia la început. Viaţa ta înseamnă teme şi haine şi petreceri.
   - Crezi că doar asta mă interesează?
   - Nu, bineînţeles că nu. Nu întru totul. Dar toate fac parte din lumea ta. Încă te maturizezi şi înţelegi cine eşti şi ce e important. Trebuie să faci asta în continuare. Trebuie să fii cu băieţi de vârsta ta.
   Nu voiam băieţi de vârsta mea. Dar nu am spus asta. N-am spus nimic.”

(Richelle Mead, Academia Vampirilor)

Movie no.1

   Era o seară rece, rece, fiind aproape iarnă, iar eu şi prietena mea mergeam la film. Am fost să ne ridicăm biletele cu 2 ore înainte, după care am mers la cafeneaua de lângă cinema să ne încălzim cu o ciocolată caldă până la începerea filmului. În localul respectiv lucra o fostă colegă de-a mea şi, întâmplător, şi tipul cu care mă vedeam în prezent. Nu eram împreună sau ceva, dar ieşiserăm de câteva ori în oraş şi părea că îi plac. Din păcate el nu era la lucru în ziua respectivă. 
   Timpul zbură imediat şi filmul trebuia să înceapă. Având o fostă colegă atât de drăguţă, ne-am permis să ne lăsăm hainele la ea ca să fim cât mai lejere în timpul filmului şi să nu ne topim de cald. După cumpăratul pop-cornului şi toate cele, ne-am aşezat pe locurile noastre şi ne-am uitat la film... Sincer, fiind ecranizarea unei cărţi pe care o citisem, m-a dezamăgit. Au schimbat nişte lucruri esenţiale şi dintr-un final slăbuţ l-au transformat într-unul teribil. În fine, dacă ei zic că aşa se fac banii, cine sunt eu să mă împotrivesc?!
   Când se încheie filmul, eu şi prietena mea, care era super-încântată de ceea ce văzuse, am mers să ne recuperăm hainele. După asta ne-am despărţit, ea luând un taxi, iar eu ducându-mă în staţia de autobuz. Se făcuse destul de târziu deja. M-am uitat la ce ora urma să vină autobuzul şi am văzut că trebuia să aştept o jumătate de oră. Mi-am băgat mâinile în buzunare resemntată şi atunci s-a întâmplat.
   Am simţit că buzunarul drept nu mai era gol, aşa cum îl lăsasem. Am simţit o hârtiuţă în el. Ciudat, de obicei lucrurile dispar din buzunare, nu apar. Am scos-o cu intenţia clară să o arunc, însă văzând că era scris ceva de mână pe ea am decis să o citesc.

„Need a ride home?

Te pup dulce, dulce, dulce,

V.”

   L-am sunat instant. Mi-a zis să merg la cafenea şi ne vedem acolo. Mi-a spus că trecuse pe acolo să îşi ia salariul şi fosta mea colegă i-a povestit că mi-am lăsat haina. Era ascuns în spate când am fost să o recuperez. Mi se părea aşa de drăguţ!

   M-a dus acasă, dragul de el. Şi m-a sărutat de noapte bună. Şi nu mi-am mai dorit nimic altceva în acea seară.

   „Probabil că nu eram în toate minţile. Era cu şapte ani mai mare ca mine. Suficient de bătrân să-mi fie... ei bine, nimic. Dar tot mai învârstă ca mine. Şapte ani era mult. Începuse să scrie când m-am născut eu. Când eu învăţam să scriu şi să arunc cu cărţi în profesorii mei, probabil că el săruta fete. Probabil că multe fete, ţinând seama de cum arăta. Chiar nu aveam nevoie de această complicaţie în viaţa mea acum.” 

(Richelle Mead - Academia Vampirilor)

Reckless

   E greşit. E nebunesc. Fie care celulă a fiinţei mele ştie că nu e nimic bun în asta. Şi aleg să merg tot înainte, tot mai departe. Precum în nisipurile mişcătoare, mă voi scufunda atât de mult încât în mod sigur n-o să mai pot ieşi. Şi e al naibii de greşit, pentru că am multe altele pe cap, cum ar fi să termin liceul. Sau să iau BAC-ul... cu nota mare. Şi ştiu că asta îmi poate sta cumva în cale. E derutant şi e greşit. N-are sens. Şi uite-mă cum nu-mi pasă.
   E rău şi e al naibii de bine. (Sau invers?!) De câte ori nu i-am criticat pe alţii şi uite acum ce fac. Şi ce-i mai rău? Mint mult pentru asta. Dar... nu e vina mea că lumea ştie doar să critice şi foarte rar ştie să înţeleagă. Într-o lume căreia nu-i pasă de tine, nici ţie n-ar trebui să-ţi mai pese de ea. 
   Nu cred că vreau să fiu „copil(ă)”. Vreau să fiu ea. Nu acea ea, dar ea. Nu are nici un sens ce vă spun aici, nu înţelegeţi nimic... Şi totuşi, de ce şi-ar complica cineva existenţa cu mine dacă nu însemn nimic, nimic, nimic? Şi de ce acel „mmm”? Nu. E de rău dacă deja mă apucă paranoia. Nu că n-aş fi fost paranoică de la început. Ştiu foarte clar în ce mă bag, spre deosebire de... altele... Altele, ca prietena mea, O. . Care mai nou crede că ştie tot ce simt. Şi tot ce o să simt. Şi tot ce o să se întâmple. Şi uită că eu nu sunt aşa de proastă ca ea. Ea, care crede că după două săptămâni după ce a cunoscut pe cineva îl iubeşte, îmi spune mie cum că m-am îndrăgostit. E absurd. Ea habar nu are ce e aia dragoste. Ea ştie doar ce e aia obsesie. Pentru că să continui să crezi orbeşte că un bărbat care e pe cale să se însoare (cu alta, bineînţeles) încă te iubeşte şi e cu cealaltă pentru că ea îl ameninţă că se sinucide fără el şi pentru că l-a minţit că e însărcinată... e absurd. E o mare, mare prostie, pe care însă ea nu vrea în ruptul capului să o vadă. Şi eu m-am săturat să-i tot spun să o lase baltă că e proastă. 
   Iar eu? Da, să revenim la mine. Eu ştiu ce vreau, dar nu ştiu de ce vreau. Şi el? Nu ştiu ce vrea el, dar intuiesc. Şi mi-ar plăcea să nu fie aşa, dar să fim serioşi, eu nu am filtru roz în faţa ochilor, eu văd lumea în toate culorile-i componente. Sau aproape toate. Contrar a ceea ce ar crede unii...
   Da, sunt mică şi da, sunt prostuţă când vine vorba de dragoste sau orice ţine de ea. Dar sper din suflet că nu vrei doar să sufăr. Ştii, ţi-a povestit cât de greu mi-a fost. Şi ai fost de acord. Te rog nu fi încă unul pe care îl adaug pe lista de amintiri urâte. Sunt conştientă că nu e timp şi nu sunt cine trebuie şi nu eşti cine trebuie... dar cele mai interesante lucruri se întâmplă când nu te aştepţi, nu? Sper să te pot trece pe o listă cu amintiri scurte, spontane şi frumoase.

 
„And I'll do anything you say If you say it with your hands. And I'd be smart to walk away But you're quicksand...” 

One day, baby, we'll be old...

   Era seară şi era frig, dar nu conta. Era noiembrie, aproape mijlocul lunii, şi asta le mai lăsa doar puţin timp. Prea puţin timp. Nu doreau niciunul să-şi desfacă buzele din minunatul lor prim sărut. Doreau să se sărute şi să se sărute şi să se sărute până ar veni sfârşitul lumii, care să-i găsească tot acolo, în aceeaşi maşină, în aceeaşi parcare, la aceeaşi vârstă, în mijlocul aceluiaşi sărut. Părul lui îi părea atât de moale şi mătăsos ei. Parul ei era precum o perdea ce-i ferea de lumea din jur. Se cunoscuseră prea târziu şi totuşi atât de devreme. După un timp au reuşit să-şi despartă limbile flămânde de iubire, însă nu s-au putut dezlipi unul de altul. Stăteau cu frunţile lipite, trişti, dar atât de fericiţi! Ştiau că viaţa nu e dreaptă şi ştiau ce-i aşteaptă, ştiau că n-au timp şi că n-ar trebui să facă asta şi totuşi...
   - Mai avem aşa de puţin timp...
   - Şşşt. Nu te gândi la asta. Gândeşte în prezent, trăieşte clipa.
   - O trăiesc mai intens decât ţi-ai putea tu imagina, spuse ea şi îndrăzni să-l sărute din nou.
   De când îl cunoscuse, era o furtună de emoţii şi hormoni. Se schimbase foarte mult - în bine, în rău, nu ştie nimeni. Îl vroia  deşi ştia că el nu e pentru ea. Ştia că are o viaţă, că are planuri, că ea nu e inclusă în ele. Şi ştia în ce se bagă. Şi nu-i păsa. Vroia să profite de infimul timp ce-l mai aveau. Poate lui nu-i păsa, nici ei n-ar fi trebuit să-i pese, dar era cumva special. Era ca o gură de aer atunci când simţi că te sufoci. Şi-avea atât de multă nevoie de gura asta de aer!
   - Haide, gata, trebuie să mergi acasă să dormi că mâine dimineaţă mergi la lucru. 
   Nu voia să-i spună asta. Chiar nu voia. Însă ştia că trebuie. De când cu el era conştientă într-un mod atât de inconştient!
   - Nu contează, spuse el şi dădu să o sărute din nou.
   - Ba da, hai să mergem.
   - Şi tu? Tu ce faci până dimineaţă? Ai tăi ştiu că dormi la prietena ta. 
   Iarăşi zâmbetul ăla pe jumătate amuzant, pe jumătate pervers. Doamne, de ce nu-i putea rezista?!
   - Eu... văd eu. Fac pe boschetara până dimineaţă, nu-i asta problema ta. Tu trebuie să fii odihnit pe mâine.
   - De ce-ţi pasă aşa mult?
   - Păi... trebuie...
   - Eşti o drăguţă.
   - Ştiu. Prea drăguţă.
   - Şi modestă, spuse el râzând şi sărutând-o scurt din nou.
   Se priviră şi ea zâmbi. Zâmbi şi el. După care învârti cheia în contact şi porni maşina.
   - Mă bucur că mă asculţi.
   - Fii serioasă, nici măcar tu nu vrei să te ascult. 
   Ea roşi, însă avea noroc că era întuneric şi nu se vedea.
   - Am o idee totuşi.
   În două minute au fost în faţa blocului lui.
   - Ţi-am apus că nu vin la tine. Mi-e ruşine să dau ochii cu maică-ta. Nu, nu merge.
   - Dar te-am chemat eu la mine?!
   - Ăăăh... răspunse ea confuză.
   - Aşteaptă aici, vin în cinci minute.
   - Bine.
   După patru minute (bineînţeles că se uitase la ceas!) el ieşi din bloc, având o plasă umflată în mână şi încă ceva în cealaltă, însă ea nu putu desluşi ce. El deschise portiera din spate şi lăsă ce adusese, apoi îşi reluă locul pe scaunul şoferului.
   - Gata. Am adus o pătură şi o să dormim amândoi în maşină. Am adus şi perne. E bine, sper...
   - Ţi-a mai spus cineva vreodata cat de minunat eşti?

'Cause when we'll be old, I want to have something that reminds me of you :).

V.